Lirică nostalgică

În seara copacilor care-şi îmbină
trist
frunzele galbene de topirea amurgului,
singuratici,
noi doi ne plimbăm îndrăgostiţi,
pierduţi,
lipindu-ne mâinile reci şi vinete,
undeva
pe drumul acela întunecat de
umbrele,
de umbrele zilei trecute.

Friguroasă
e aşteptarea trenului din gara goală,
tu
îmi şopteşti ceva cald şi plăcut de
revenire.
Eu
mă cuibăresc şi mai aproape de
tine.
Vorbeşte-mi
de mâinile noastre legate în nostalgia
dezlipirii.

Târziu,
e atât de târziu acum,
doare
ruptura mâinilor împreunate.
Convoiul
vehiculelor ajunge grăbit lângă noi.
Tu
îmi priveşti chipul, plângând lumina ochilor trişti,
eu
murmur cântarea buzelor îndurerate:
“Iubitule,
priveşte: se adună ploaia-n urma ta.”