19 aprilie 2009

Marie, tu nu mă ştii?


[…] În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis de dimineaţă la mormânt, pe când era încă întunerec; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: 
“Au luat pe Domnul din mormânt, şi nu ştiu unde L-au pus.”
Petru şi celălalt ucenic au ieşit, şi au plecat spre mormânt. Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru, şi a ajuns cel dintâi la mormânt. S-a aplecat şi s-a uitat înlăuntru, a văzut făşiile de pânză jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care venea după el a ajuns şi el, a intrat în mormânt, şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur. Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; şi a văzut, şi a crezut. Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morţi. Apoi ucenicii s-au întors acasă.
Dar Maria şedea afară lângă mormânt, şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în alb, şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare.
“Femeie”, i-au zis ei, “pentru ce plângi?”
Ea le-a răspuns: “Pentru că au luat pe Domnul meu, şi nu ştiu unde L-au pus.”
După ce a zis aceste vorbe, s-a întors, şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus.
“Femeie”, i-a zis Isus, “de ce plângi? Pe cine cauţi?”
Ea a crezut că este grădinarul şi I-a zis: “Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.”
Isus i-a zis: “Marie!”
Ea s-a întos, şi i-a zis în evreieşte: “Rabuni!” adică: “Învăţătorule!”
“Nu mă ţinea” i-a zis Isus; “căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu şi Tatăl Vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”
Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul, şi că i-a spus aceste lucruri. […]
(Ioan 20:1-18)

Noaptea părea că leneveşte anumit pe cerul întunecat. Aproape de zorii zilei, Maria deschide cu greu ochii. Pune mâna pe ei şi îi simte umflaţi. Încearcă să se dea jos din pat, dar o durere îngrozitoare îi bubuie capul şi o face să-şi amâne trezirea cu câteva clipe. Are sufletul gol şi totuşi plin de durere. Pune apă rece în lighean, îşi cufundă mâinile tremurânde în “oglindă” şi începe mecanic să se spele. De mâncat nu poate. Nu mai simţise foame în ultimele zile… Îşi potriveşte neglijent şalul pe cap. Pare că se mişcă ca un robot. Oftează. Respiraţia grea i se aude în cameră. Apucă cu mâna dreaptă vasul pentru uns şi da buzna afară. E încă întuneric pe străzile înguste şi aerul nu i se pare plăcut deloc. La început, pare că merge în stare de hipnoză, dar pe măsură ce timpul se scurge, îşi grăbeste pasul. Acum gândurile încep să i se plimbe în minte, ca un vârtej nemilos. Isus… Suspină lung. După un timp, ajunge aproape de mormânt. Ah, fusese atât de absorbită de suferinţa ei, încât uitase că piatra e pusă acolo. Zid blestemat! Poate soldatii o să îi înţeleagă durerea, poate s-o îndura unul dintre ei care n-o avea sufletul câinos şi va pune să-i dea piatra la o parte… Însufleţită de acest gând plin de speranţă, aproape că aleargă, dar… stai, ceva nu e bine. Nu e nimeni în grădină şi… “Doamne, văd bine? Piatra… piatra-i dată la o parte?”
Câteva secunde trec aşa sau poate că nu trec deloc. Simte cum frica îi încolăceşte trupul. Lasă încet vasul jos, pe pâmant şi se-ntoarce înapoi. Tot ce îşi aminteşte e fuga nebună şi Petru şi… apoi mormântul. Şi plânsul, of, plânsul ăsta care spindecă inima… Nici nu ştie când cei doi au alergat înapoi în cetate. Oare chiar trecuseră pe lângă ea?
“Doamne, îmi pierd minţile”, vorbeşte singură lângă mormânt.
Urmatoarele minute se îneacă într-un plâns sfâşietor împletit cu cea mai crudă jale. Parcă o săgeată ceva la inimă. Îşi ridică ochii, ochii aceia mari şi plini de roua plânsului. Întinde mâna să se sprijine de mormânt. Atingerea rece şi aspră a pietrei îi aminteşte că nu e un coşmar din care trebuie să se trezească. E chiar real ce i se-ntâmplă. Îşi apleacă timidă trupul înăuntru şi… doi oameni.
“Ce caută acolo?”, dar nu mai are vreme să-şi răspundă singură la întrebare, că o cuprinde plânsul iarăşi. E zdruncinată toată.
“Femeie, pentru ce plângi?”
Nu poate să deschidă gura. Lacrimile continuă să cadă pe obrajii ei palizi.
Îşi aude glasul ca un ecou îndepărtat “…pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus…”
Oare chiar ea a cuvântat? Nu îşi recunoaşte vocea sugrumată din cauza plânsului. Nu, nu mai recunoaşte nimic. Simte că pământul se învârte sub ea, apoi se deschide, apoi ea cade în gol, apoi…
Nu vede bine, dar apucă să prindă schimbarea la faţă a celor doi oameni. “La ce se uită?” şi dă să se întoarcă. Un Altul.
Pupilele i se dilată. Şalul aproape căzut pe părul ei îi împodobeşte capul angelic. Faţa îi e udă. Sprâncenele înainte vopsite frumos, acum doar crispate în nedumerirea privirii, genele fărbuite acum stau blocate pe pleoapa ochiului în lacrimi…
“Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?”
“Aveam pe Isus. Acum e mort. Nici măcar un Isus mort nu mai am… Dar El trebuie să fie grădinarul. El trebuie să ştie ce s-a întâmplat. Şi să-mi spună.”
Se chinuie să-şi stăpânească emoţiile şi cu vocea subţire întreabă: “Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.”
Deodată aude glasul acela care îi vindecă sufletul, chemând-o pe nume: “Marie!”
Îi gustă vocea, îi gustă vocea şi nu se mai satură.
“Rabuni!” şopteşte înflăcărată, “Rabuni!”
Cade jos şi întinde mâna către picioarele Lui, dar el o ceartă blând. Rămâne aşa culcată pe pământ.
Când razele soarelui deja se jucau printre norii cerului, Maria din Magdala se ridică, îşi sterge lacrimile, îşi aranjează şalul şi pleacă spre cetate. Tot cerul din ea e plin cu pace acum. Niciodată, niciodată o dimineaţă nu a fost mai vie ca aceasta!
Pessah adevărat.

16 aprilie 2009

mâinile cui?