25 iunie 2009

timpul nu...

Timpul nu opreşte trenurile din gară şi nici nu stinge dorurile din piept.
Timpul nu iartă plecările.

22 iunie 2009

roşul aprins din prima zi a săptămânii


Domnul i-a zis: "Ieşi, şi stai pe munte înaintea Domnului! Şi iată că Dumnezeu a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Dumnezeu nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc, a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stătut la gura peşterii."
1 Împăraţi 19:11-13

El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge.
Isaia 42:2-3

14 iunie 2009

"şi te-ai dus, dulce minune..."


Sunt distrusă. Adriana mă părăseşte pentru Mihai. De fapt, pentru masterul ei. În fine, tot Iaşi se cheamă. Ştiu că ar trebui să fiu fericită pentru că visul i se împlineşte, dar nu sunt. Adică nu pe deplin, nu cum ar trebui să fiu. Acu’ mă înţelege şi Mihai. Normal că-s geloasă.
Cine o să mai fugă seara după mine în bucătărie să mă oprească să mănânc? Cine-mi va mai ţine prelegeri nesfârşite despre milioanele de calorii care se află peste tot în mâncare?
Doamne, nici n-a plecat bine să-şi rezolve treburile pe acolo, că deja mi-e dor de ea!
E drept că-n ultima vreme am cam prins reţinere în ceea ce priveşte mesele târzii şi asta doar de gura ei. Se pare că n-o să-mi mai dau ochii peste cap şi n-o să mai bombănesc singură printre vase. Of, farfuria ei albastră cu verde, castronul ei roşu, paharul ei roz…
Nu vreau să plece! Chit că m-am certat cu ea pentru, Doamne, fereşte, pastilele de ţânţari şi somnul ei când trebuia să vorbesc cu Vali pe mess. Chit că m-am răţoit la ea “că, fată, io mănânc cât vreau!” când îmi strica pofta de mâncare, chit că mă enerva butonatul ei pe telefon când mă puneam, în sfârşit, în pat să dorm şi ea tocmai atunci se trezea să-şi trimită mesaje cu Mihai. Chit că-mi dilata la maxim nervii dimineaţa când speram să dorm măcar cu 10 minute în plus, dar nu puteam, pentru că trebuia să dea ea drumu’ la TV, să se uite la emisiunea aia a ei (nu-i dau numele, că mă strânge Vali şi Mihai de gât).
Of, cui o să-i mai spun eu: “Măi, fetiţo, eşti cam…” (ştie ea prea bine continuarea)? Cui o să-i mai înşir eu toate bolile umane?
Adriana… când o să ne mai dăm una-n alta ca besmeticele prin apartament, frământându-ne de ceasul morţii să facem curat că vine Roxi acasă? Sau când o să mai ascundem faptul că zilnic mâncam în camera Roxanei, că mereu ne făceam mâncare cu uşa deschisă la bucătărie? (Ne omoară Roxi când citeşte!) Când o să ne mai chinuim să ascundem lenjeria de pat a Roxanei, toată pătată cu rimelul, fondul tău de ten şi cu zacusca mea? Când o să ne mai concentrăm să punem în dulap hainele Roxanei şi poşetele ei, aşa cum le-a lăsat ea, ca să nu-şi dea seama că i le-am purtat? Când o să-mi mai foloseşti “frunctul păcatului” şi cadourile de la Vali? Cine o să mai lase placa de întins părul a Roxanei în priză şi maşina de spălat încărcată cu te miri ce? Cine o să-mi mai consume fixativul? Cine o să-ţi mai folosească şamponul şi gelul de duş? Cui am să-i mai fur eu tricoul negru cu roz şi cine o să-mi mai poarte bluzele?
Ţii minte lălăiala aia de dimineaţă când dădeam drumul la muzică tare (doar am primit şi reclamaţii pentru asta) şi ne pierdeam timpul aiurea în apartament? Şi cel mai important dintre toate, cum o sa-ţi mai citesc eu mesajele de la Mihai???
Ştiu că n-ar trebui să pomenesc despre asta, dar biletul cui de tramvai îl voi mai vinde eu, ca să avem bani de apă minerală?
Cine va chicoti în taxi când eu voi înnebuni, din nou, şoferul cu vorbăria mea? Cine o să mă târască pe jos până la facultă şi cine o să-mi zică: “Lasă, fată, eşti nebună? Că aşa dăm jos caloriile de la micul dejun!”, atunci când eu voi alerga să prind firu’? Cine o să-şi mai mire ochii aia frumoşi de toate lucrurile pe care nu le ţin minte? Zi-mi, cu cine o să mă mai opresc în parc să facem, ştii tu ce, de frica lu’ tanti A.? Pentru cine o să mai fac eu intrucţie cu călătorii în tren?
Fată, cu cine o să mai râd noaptea în pat de faza din gară cu banii şi tipu’ ala? Are să-mi fie dor de prosopul tău rosu întins pe calorifer, de cafeaua ta din cana cu oiţe, de zecile de creme ale tale, de lucrurile aiurea aruncate în sertarele noastre, de perna ta de la Mihai pe care ţi-ai mutat-o la perete, de frică să nu mai dorm eu cu ea, de cearta noastră pentru priză, de poza ta cu Mihai lipită pe perete lângă poza mea cu Vali. De toţi fluturii tăi, de cărţile tale cu Hitler şi Holocaustul evreilor, de pixurile tale în toate culorile, de creioanele tale cu puf roz. Până şi de ghiveciul ăla micu’, roz, cu fluturaş în vârf.
Fată blondă şi zăpăcită de viaţă, o să-mi fie dor de încercările mele eşuate de a te machia, pe care, apropo, niciodată nu le-am recunoscut ca fiind greşite, din mândrie; de tachinările mele cu demachiatul tău de seara. De toate bileţelele tale cu anii de război şi mama lor de partide politice, lipite-n tot apartamentul. Cred că până şi doamnei Irimie o să-i fie dor de tine. Pe cuvântu’ meu de zănatică!
Să ştii că eu “povesteam” cu Sanda despre tine. A, şi că tot eu ţi-am băut laptele, ţi-am mâncat cerealele şi portocalele.
Hai, înnebuneşte-mă cu sala, cu mâncarea, cu muzica şi emisiunea aia. Înnebuneşte-mă cu lucrurile noastre împrăştiate ca lucrurile Otiliei lui Călinescu, cu portofelele noastre goale în zilele de vineri. Înnebuneşte-mă cu tot, da’, fată, nu pleca!...

9 iunie 2009

"Albastru ca jazzul"

[…] N-am încercat să-L imprezionez pe Dumnezeu şi nici să-mi aleg cu grijă cuvintele. Am început pur şi simplu să mă rog şi să vorbesc cu Dumnezeu, aşa cum vorbeşte un copil cu tatăl lui.
Cu miliardele de stele deasupra mea şi cu râul la câţiva metri mai jos, am început să vorbesc cu voce tare, dar încet totuşi, cu Dumnezeu.
“Alo?”
Stelele tăceau. Râul vorbea într-o limbă numai de el ştiută şi de peştii din el.
“Îmi pare rău, Doamne. Îmi pare rău că am ajuns atât de confuz cu privire la tine şi atât de fals. Sper însă că nu e prea târziu. Nu ştiu cine sunt, cine eşti Tu şi nici cum e cu credinţa. Dar dacă vrei să-mi vorbeşti, sunt aici să ascult. Când eram copil, Îţi auzeam vocea care mă mustra când făceam ceva rău şi aşa Te aud şi acum încercând să ajungi la mine. Dar Te simt ca şi cum ai fi un extraterestru sau ceva de genu’, cineva de foarte departe.”
Stelele au rămas mute. În râu doar peştii vorbeau pe limba lor. Dar aşa cum stăteam acolo întins, vorbind cu Dumnezeu, cu sufletul pe masă, am început să fiu curpins încet de linişte. Mă simţeam ca şi cum ceream iertare unui prieteni vechi, pentru a fi trădat relaţia avută cu el, şi prietenul meu spunea că e OK, că nu se mai gândea la asta. Mă simţeam ca în faţa unui nou început. Asta e ceea ce se cheamă să te dai pe tine însuţi lui Dumnezeu. Pentru unii, o astfel de experienţă vine însoţită de multă emoţie, în vreme ce alţii nu simt mare lucru, cu excepţia păcii pe care o ai după ce iei o decizie importantă. Eu am simţit multă pace.
Există o frumuseţe aparte a Marelui Canion pe timp de noapte: frumuseţea miliardelor de stele ţinute pe boltă de un Dumnezeu care ştie ce face. (Ele atârnă acolo, stelele, ca notele pe portativ, mistere tăcute rotindu-se într-un albastru ca jazzul.) Aşa cum stăteam întins, mi-a trecut prin cap gândul că Dumnezeu era acolo, undeva. Bineînţeles, întotdeauna ştiusem că Dumnezeu era, dar de data asta o simţeam, o conştientizam, aşa cum un om simte că-i este foame sau sete. Cunoaşterea de Dumnezeu s-a coborât din mintea mea în inima mea. Mi L-am imaginat pe Dumnezeu privind în jos spre pământ, doar pe jumătate mânios pentru că omenirea Lui preaiubită L-a înşelat, a comis adulter, dar cu toate astea, îndrăgostit nebuneşte de om, beat de-atâta iubire pentru el.
Nu ştiu decât prea puţin despre motivul pentru care am sânge în trupul meu, de ce inima îmi pompează viaţă în membre şi gânduri prin creier. Sunt dorit de Dumnezeu. El doreşte să mă păstreze şi mă călăuzeşte prin valea umbrei morţii, până la ţinuturile de sus ale prezenţei Sale şi ale vieţii de apoi. Înţeleg că sunt vremelnic, în coaja asta de ţărână pe rotocolul ăsta de humă. Sunt ispitit de Satan, cu toţii suntem ispitiţi de Satan, dar sunt păstrat ca să pot spune despre Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru celor care n-au auzit de El. De asta n-a avut Pavel întrebări. De asta a putut el suferi să fie bătut într-o zi, aruncat în închisoare ziua următoare şi eliberat numai ca să fie bătut din nou, şi nu L-a întrebat niciodată pe Dumnezeu de ce. El a înţeles că pământul este sub păcat. A înţeles că legile Romei nu puteau salva omenirea, că omenirea nu se putea salva pe sine; omenirea trebuia salvată şi el ştia că nu se află în ţara promisă, ci că încă era în pustiu şi, ca Iosua şi Caleb, striga “Urmaţi-mă şi încredeţi-vă în Dumnezeu!”
Acum înţeleg. […]

Donald Miller, “Albastru ca Jazzul”