30 septembrie 2009

fluturele negru

"Scrisul, ca şi dragostea, e poezie." Tudor Arghezi


"Mărturisirile durerii n-au valoare decât dacă dincolo de rânduri vezi pe om care scrie numai pentru a nu striga." Emil Cioran, "Revelaţiile durerii"

29 septembrie 2009

Alba Iulia


Ochii Simonei i-am văzut pentru prima oară în tabăra naţională de la Armeniş, în 2006. De fapt, noi ne ştiam din 2004, dar abia atunci am reuşit s-o întâlnesc faţă în faţă. Cineva spunea odată că “singura prietenie adevărată este cea care s-a născut fără motiv”. Cam aşa s-a întâmplat cu noi două… 
În tabără mi-a fost rău. Nu doar fizic, ci şi sufleteşte. Am fost pusă în faţa unui lucru la care chiar nu m-am aşteptat şi pe măsură ce sufletul meu ieşea de sub influenţa amorţelii, durerile au început să-l sugrume şi… şi iată-mă plângând în faţa ei, într-un loc retras, pe câmp, mărturisindu-i tot focul din mine. Şi ea plângea. Şi eu. A fost ceva minunat faptul că de când am cunoscut-o pe ea, nu m-am mai simţit singură în tabără. De atunci, prietenia noastră a rezistat datorită înverşunării noastre de a continua să vorbim şi ce era mai potrivit decât messengerul şi telefonul? Vorbeam câte 2 ore şi asta aproape în fiecare zi. Ne-am tot lansat invitaţii, dar ca un făcut, de fiecare dată a intervenit câte ceva. Vara asta părea timpul prielnic să îi fac o vizită, dar ba am fost ocupată cu examenele, ba m-am odihnit dupa avalanşa lor, ba am fost plecată în Medgidia, Constanţa, Timişoara, Băile Herculane, răcită, bolnavă, alergică, întâlniri cu Vali şi tot aşa. Ştiam că facultatea o voi începe ieri şi nu joi, dar mi-am zis: şi ce dacă? Tot mă duc la ea.
Am ajuns în Alba Iulia sâmbătă la prânz, după o întârziere de aproape o oră. Când am văzut-o în gară, toate lucrurile din tabără, toată vocea ei sensibilă din telefon mi-a năvălit în minte şi urechi, aşa că am strâns-o puternic în braţe. Mi-a fost dor de ea. Pe drum am vorbit întruna despre cât de mult ne-am schimbat amândouă. Familia ei s-a dovedit a fi foarte primitoare, astfel încât după doar câteva ore, deja mă simţeam ca la mine acasă. Am plecat din Caransebeş să o văd pe Simona, dar m-am întors înapoi cu încă două prietenii legate, surorile ei, Lore şi Lidia. Timpul a trecut foarte repede în preajma ei. Am povestit o grămadă, deşi noi nu rămăseserăm cu nimic în urmă, pentru că toată vara, şi nu numai, am vorbit o grămadă la telefon.
Alba Iulia este un oraş extraordinar, cu multe lucruri de arătat. Mie mi-a fost drag din cel puţin două lucruri: datorită istoriei solide pe care o are şi datorită faptului că Simona locuieşte în el. Am fost chiar atât de entuziasmată de el, încât nu ştiu cum şi nu ştiu ce, dar aşa mi s-a părut mie: că are ceva şi din Caransebeş, şi din Oneşti. L-am străbătut ca două copile, ţinându-ne de mână, am făcut 600 şi ceva de poze, am râs, am râs mult. Era ceva comic când ieşeam afară din apartament şi începeam pe coridor:
-No, tu, Andra…
-Na, Simona…
Stau în faţa calculatorului şi apăs fiecare tastă cu dorul ce mă cuprinde. E adevărat că nici nu am putut rămâne mult timp, astăzi după masă deja eram acasă. Însă nu mi-a părut rău de nimic, nici de întârzierile trenului, nici de faptul că m-am întors cu încă o pereche de cearcăne, pentru că mă trezeam devreme (după orarul meu) şi mă culcam târziu. Nu ne puteam sătura de povestit, ne puneam seara în pat şi nu ne mai opream decât după o tură bună de căscat şi hotărârea fermă: ne punem la somn, dar dimineaţă o luăm de unde am rămas.
A fost frumos. Alba Iulia îmi va aminti mereu de “N-a dansat decât o vară” (Per Olf Ekström), carte ce mi-a picat în mână şi pe care n-am mai putut s-o las nici măcar ca să admir peisajul din afara trenului. Da, chiar a fost frumos. O bănăţeancă şi o ardeleancă.




















21 septembrie 2009

uite, s-a făcut târziu...


“Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au rămas aprinse...”
Marin Sorescu, “Iona

20 septembrie 2009

visul furat

“-Mamă – aş scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire.

- (Rugător, exaltat) Mai naşte-mă o dată!

- Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară?...”

Marin Sorescu, “Iona

17 septembrie 2009

Loys

17.09.2009

3 septembrie 2009

vinovăţie mută

Momente în care mă simt vinovată?
Când petrec, cel puţin, o jumătate de oră în faţa dulapului ticsit de haine, când nu mă pot hotărî cu ce să mă îmbrac. Sau când dau buzna în bucătărie, unde mami găteşte câte 3-4 feluri de mâncare. Când, răsfăţată, mă duc în biroul tatălui meu şi încep cu cererile: tati, îmi trebuie bani pentru… şi pentru… şi pentru… Când stau în camera mea, printre lucrurile mele şi când lenevesc în fiecare vacanţă.
De ce?
Pentru că alţii îmbracă haine rupte, vechituri sau chiar deloc. Pentru că eu sunt veşnic nemulţumită că tricoul X nu merge asortat cu pantaloni Y. Pentru că alţii nu mănancă din mâncărurile aromate din care eu mă înfrupt, nu au parte de pâine la fiecare masă şi nu gustă din deserturile delicioase cu care mama mea mă răsfaţă. Pentru că sunt mofturoasă atunci când vine vorba de hrană şi mă strâmb întotdeauna dacă pe masă e aşezat un fel de mâncare care nu mă atrage. Pentru că toată viaţa mea nu am fost nevoită să îmi iau şi câte 2 joburi ca prietenele mele care se luptau din răsputeri să se întreţină. Pentru că niciodată nu am realizat cu adevărat cât sunt de binecuvântată cu tot ceea ce am. Pentru că nu trebuie să cerşesc pentru un colţ de pâine. Pentru că nu trebuie să mă prostituez ca să-mi întreţin familia. Pentru că nu sunt nevoită să mă droghez ca să uit de foame. Pentru că nu trebuie să mor pentru religia mea. Pentru că nu mă opresc în faţa unei vitrine ca să plâng că nu am haine. Pentru că nu trebuie să dorm cu alţi 7 fraţi lângă mine în pat. Pentru că am părinţi pe care alţi copii nu îi au. Pentru că mă învelesc seara cu plapuma mea, deşi sunt atâţia bătrâni care şi-ar da viaţa pentru un minut de căldură. Pentru că am grămezi de pantofi în dulap, deşi sunt atâtea tălpi goale iarna, pe zăpadă.
Pentru ochii cerşetorilor care rămân în urma mea, pentru privirile copiilor străzii care tânjesc la coşul plin de cumpărături pe care-l pun în maşină.
Momente în care mă simt vinovată? Când conştientizez că nu am făcut nimic bun ca să merit mântuirea Lui.