31 octombrie 2009

în loc de hallo(ween)

Un lucru care mă va amuza (şoca) întotdeauna în Caransebeş? 
Vecinul meu. 
Da, da, ăla care are tot felul de maşini dubioase parcate în faţa casei. Tipu’ se descurcă bine. Are afaceri, nu îşi pierde vremea prin parcuri cu pensionarii, nu îşi beleşte ochii cât cepele când mă vede că dau să intru în casă şi nici nu mă fluieră ca un bolnav cu tulburări de afectivitate când mătur în faţa casei, ca Ghiţă, vecinul celălalt (apreciez enorm asta) şi dacă cumva are prea multe maşini pe trotuarul lui, nu-şi face probleme de parcare, apelează la tati.

E detaşat, mai ales cu (hoţii, poliţia) căţeaua lui, aia de rasă pitbull, la care fac adevărate crize de isterie când o văd p-afară. Deci, dacă (şi cu parcă) treceţi cumva pe strada mea, să nu vă miraţi dacă o să vedeţi un tip îmbrăcat în haine à la Puya, chinuindu-se de când lumea să dezlipească cu piciorul numărul străin de înmatriculare a maşinii. Eu am văzut-o şi pe asta, dar ştiţi cum e vorba aia “dude, fiecare îşi vede de treaba lui”. 

Mda, anyway, pentru orice eventualitate, să ştiţi că nu e frate-miu, văru-miu, gagiu-miu etc. Îmi pare sincer rău că nu am apucat să îi admir în toată splendoarea şi gingăşia sa, cucuiul pe care l-a primit direct în capul chel, asta pentru că a alergat ca un berbec la ditamai scandalul satului (Aline, Aline, dacă mă iubeşti…).
Dar nu asta e important. Important este că şi-a schimbat blonda cu o brunetă!!! Şoc, dar nu în mafia lu' Florin. Na, cin’ poa’ să ştie? Poate mă voi trezi şi eu cu cablul de curent tăiat, tocmai pentru că am prins tupeu, nu glumă, să scriu de el pe blogul meu… Riscu’ meseriei, fraţilor.

30 octombrie 2009

“Afară nu e nici un anotimp”


Cu şalul ce-mi înveleşte leneş umerii mă simt de parcă mă odihnesc într-un fotoliu în faţa unui şemineu. Privesc pe geam. Afară e totul, înăuntru nimic. Îmi place totuşi culoarea roşie de pe ţesătura decorativă a scaunelor. Mă simt de parcă rămân îngropată în verde şi totuşi, nu doar verde. Pete de culoare sunt peste tot, de la galben, roşu, vişiniu, până la maro. Soarele se stinge în flăcări. E partea care-mi place cel mai mult. Apoi apar norii gri, grei şi încruntaţi. Pe măsură ce trenul îşi urmează drumul, dealurile îşi desfac seducător coapsele. Afară e frig, îmi dau seama după geamul puţin aburit şi copacii arată tare ciudat. Ca nişte braţe lungi, negre, urâte, înălţate către cerul mut, terminate cu nişte degete galbene, răsfirate dezordonat.
Preţ de câteva clipe urmăresc râul ce şerpuieşte printre pomi, paralel cu calea ferată. Cărările misterioase din pădure şi tunelele, ca nişte tablouri mute ce-mi fură privirea tristă a ciobanului către pământul pe care e culcat, mă dor. Nemişcată mi-e mâna pe carte de când am lăsat-o aşa, pe măsuţa cochetă din faţa mea. Stâncile parcă se prăbuşesc în valuri şi totul, totul se dezbracă. Şoseaua decupează aproape perfect pământul rece. Toamna asta are altă viaţă, parcă e un foc mistic. Cel mai mult mi-a plăcut băncuţa dintre cei doi plopi. N-am apucat s-o văd decât câteva secunde, dar mi-a rămas în minte tristeţea singurătăţii ei. Cu frunzele adormite pe jos, nimeni aşezat pe ea. Apoi câmpul cu dovleci şi cei doi cai, unul alb şi celălalt negru. Nu, nu mai sunt în tren, ci afară. Dansez în rochia albă cu ploaia pe obraji, cu florile de portocal în păr… Acum, sub ochii mei, toamna îşi naşte culorile, îşi naşte viaţa sau… sau îşi cântă moartea?
Telefonul sună I need to hear you say, that I love you, I have loved you all along and I forgive you for being away for far too long...
-Alo, iubito?
Drumul până la Bucureşti îl ştiu atât de bine…

29 octombrie 2009

Eva

Doamne,
memoria mi-e aşa de-nceţoşată,
că nici nu mai ştiu
când ai suflat
Viaţă în mine.
eram aşa de…
la început,
că nu puteam să spun
nimic.

Doamne,
eram atât de fericită cu Tine
acolo, în Eden,
că nici n-am băgat de seamă
când a venit vremea să…

Doamne,
să fiu atât de oarbă fără Tine,
cu fructu-n mână,
Viaţa-n spate,
moartea-nainte.

Doamne,
e-atât de mult de atunci,
am învăţat să nasc,
să plâng,
să mor,
să-mi pară rău.

Doamne,
e-atât de mult de atunci
când eram goală şi
Tu m-ai îmbrăcat întâia oară.

22 octombrie 2009

de vorbă cu realitatea

Existenţa e alcătuită din atâţia “de ce” la care niciodată nu capeţi răspuns. Per Olf Ekström, “N-a dansat decât o vară”

19 octombrie 2009

gestaţia ideii


Sculptez gândul înainte de a-l rosti. Seduc cuvintele pentru a le scrie.

16 octombrie 2009

b-logos


Cineva să-mi spună de ce e “mişto” să porţi ochelari de soare seara, fără să fii orb, în Rapid?
Sau de ce babele au mania să se vopsească mov (da, ştiu, am o fixaţie urâtă cu asta)?
De ce e „ok şi cât se poate de normal” ca lumea să-şi dea cu părerea despre viaţa mea? Adica pe cine scarpină grija dacă mă mărit mâine sau peste 5 ani?
De ce Mircea Badea se dă în spectacole ieftine la „În gura presei” şi de ce D. D. nu se pensionează cu tot cu emisiunea lui infernală?
De ce Victor Ciutacu îşi iroseşte mândreaţa de inteligenţă pe aroganţă?
De ce truda toată lumea îl ovaţionează pe Michael Jackson? Mie nici nu-mi place. Chiar aşa, niciodată nu mi-a plăcut muzica şi bâţâielile lui, ba din contră.
De ce toţi vexaţii se leagă de chelia lui Băsescu, de parcă ăsta e motivul pentru care s-a împiedicat şi nu a mai putut să conducă ţara după aşteptările lor...?
De ce vârstnicii se plâng acum prin parcuri că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Ei uită complet de persecutările absurde, de conducerea despotică şi supunerea poporului precum a unui roboţel. Când te gândeşti la un regim ca ăsta, trebuie să examinezi toate unghiurile, nu doar unul (şi ăla care îţi convine).
De fapt, de ce românii îşi plâng singuri de milă că sunt români? Eu sunt foarte mândră că sunt româncă, atât de mândră încât îmi dau lacrimile când aud imnul „Deşteaptă-te, române” sau „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”. Şi nu glumesc.
De ce oamenii îşi închid subit conturile de Hi5, pentru a-şi face altele noi pe Facebook? Cică e mai trendy, a mai „evoluat” lumea. Adică, dude, nu e cam aceeaşi mâncare de peşte?
De ce unii iubiţi îşi laudă atât de mult iubitele, deşi ştiu perfect că nu pot să ascundă trista realitate că în afară de ei nu le laudă nimeni?
De ce nu există bancuri cu bănăţeni (asta da temă de casă pentru restul ţării)?
De ce mereu pătez pereţii proaspăt zugrăviţi?
De ce mamei mele nu îi place când îmi cumpăr ojă maro, neagră, gri, vişinie şi verde?
De ce oamenii folosesc greşit cuvântul „patetic”?
De ce nu pot renunta la Sprite şi la KFC?
De ce a trebuit să vopsesc nefericita aia de măsuţă de 3 ori?
De ce am acum hainele împrăştiate pe jos cât mi-e camera, deşi mai devreme cu câteva ore mi-am făcut curăţenie în apartament?
De ce nu am plecat ieri acasă ca să evit înghesuiala de azi din tren?
De piţipoance şi de suspusele vedete SF nu mai întreb nimic, întreabă alţii destul.
Totuşi, cineva să îi spună babei de la 1 că nu o gazează nimeni şi că domnu’ Bj. nu e criminal. A, şi nici nu face afaceri cu mine şi cu sor’ mea.

3 octombrie 2009

lumini aprinse

"Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea." Psalmul 4:8

"Da, Tu îmi aprinzi lumina mea. Domnul, Dumnezeul meu, îmi luminează întunericul meu." Psalmul 18:28