29 noiembrie 2011

15 octombrie 2011



28 noiembrie 2011

o zi cu Loys

Aproape de fiecare dată când vin de la Loys, mă trezesc cu tot felul de chestii străine în poşetă. De la şerveţele umede, serveţele folosite, chei, mere, jucării până la veşnicii ei nasturi cu care se tot joacă. M-am obişnuit să stau în Timişoara la semafor şi, fiindcă n-am ce face, mă apuc să caut în buzunare. Nasturi peste nasturi, asta pentru că îi adun după ea din toată casa. Ieri mi-a pus în poşetă 4 bomboane de ciocolată. Astăzi în tren le-am descoperit. :)


27 noiembrie 2011

26 noiembrie 2011

"cântec de miner tânăr"

azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci,
şi m-am gândit pe ape la inimile noastre,
dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! -
şi-am revenit din apele albastre,
şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici.

azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri,
îmi sfâşiară haina potecile ascunse.
şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri,
dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse;
şi m-am întors din marile păduri,
şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze.

azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
de pe obraz tu şterge-mi, iubito, anii bine,
mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb,
dar m-ai strigat - şi glasul ţi-ajunse greu la mine
şi m-am speriat că n-o să-ajung la timp,
şi-am prins să-mping mormanele de timp
spre viitor - şi iată-mă la tine.
Ana Blandiana


25 noiembrie 2011

poveste de Crăciun

În urmă cu 5 ani, era chiar înainte de Crăciun, mă aflam într-un magazin împreună cu mami. Pornisem la colindat prin buticurile cu haine, că aşa e prostul obicei înainte de fiecare sărbătoare. În jurul meu câteva perechi de cizme. Mai încolo, cumpărăturile deja făcute. Printre grămada de haine, îmi cumpărasem lenjerie roz de pat ca să se asorteze cu zugrăveala roz. Eram foarte mândră de alegerea făcută şi nerăbdătoare să ajung acasă ca să-mi aranjez lucrurile prin cameră. Mă plimbam întruna şi mă uitam în oglindă să văd dacă-mi vin bine cizmele pe care le-am ales dintre atâtea modele încercate. Când mi-am ridicat privirea, în faţa magazinului se oprise un copil îmbrăcat sărăcăcios. Se uita fascinat la vitrinele încărcate cu tot felul de haine, pantofi şi ornamente de Crăciun. Forfotă mare, lumea intra şi ieşea afară din magazin, părinţi cu copii se plimbau grăbiţi cu mâinile încărcate de bagaje. Afară se făcuse deja întuneric şi era un frig de crăpau pietrele. Pe lângă asta, zăpada de pe trotuar se topise şi se făcuse ditamai cioafla care-ţi murdărea pantalonii şi-ţi uda cizmele. M-am blocat. Eu, plictisită deja de amabilitatea sufocantă a vânzătoarelor, în căldura magazinului, îmbrăcată bine şi aşteptând să-mi cumpăr alte lucruri. El, de partea cealaltă, mic, slab, cu nişte hăinuţe deja uzate şi foarte subţiri pentru gerul de dincolo de geam. Eu bogată, el sărac. Eu aveam totul, el nimic. După câteva clipe în care nu mi-am putut desprinde ochii de la privirea lui tristă, a plecat. Venise un bărbat să-l ia. Avea în mână o plasă şi era la fel de sărac ca şi copilul. Probabil era tatăl lui. Au plecat amândoi abătuţi.
Mi s-a pus un nod în gât. M-am simţit aşa de vinovată. Mă simt încă. Nu el a ales să se nască într-o familie cu lipsuri şi nu eu am ales să mă nasc într-o familie binecuvântată. Ţin minte că am ajuns acasă cu o mare tristeţe în suflet, în loc de bucuria cumpărăturilor. Totul era atât de amar...

Zilele trecute eram în tramvai, venisem de la Antonio şi bineînţeles că am ajuns prea târziu în staţie, aşa că a trebuit să mai aştept un pic în frig. De nemulţumire, nici căştile să ascult muzică nu mi le-am mai pus în urechi, aşa că stăteam bosumflată pe scaun şi comentam în gând. Mă gândeam cât timp trebuie să-mi ia să împodobesc cei doi brazi de Crăciun: cel din Caransebeş şi cel din Timişoara. În spatele meu o mamă şi un băieţel.
-Mami, dar nu-i aşa că mă duci duminică în Parcul Botanic?
Niciun răspuns.
-Mamiiiii, mă asculţi? Mă duci duminică în Parcul Botanic?
-Sunt obosită. Te duc dacă e zăpadă.
-Mami, dar vine şi tati cu noi?

Din nou tăcere.
-Mamiiii, vine tati cu noi în parc?
-Vine, mami, doar dacă are timp…
-Mami, dar anul ăsta vine Moş Crăciun la mine?
-Vine, mami, că ai fost cuminte.
-Mami, dar cum vede Moş Crăciun brăduleţul ăla mic pe care l-ai cumpărat? Că acu’ nu mai avem brad mare ca anul trecut. Zi, mami, crezi că-l vede Moşu’ ca să poată veni la mine?

Am coborat din tramvai tulburată ca acum 5 ani.
Roxana, soră-mea, în fiecare an plânge când se gândeşte la persoanele care trăiesc în frig şi n-au haine noi, ghete de iarnă. Sau brad de Crăciun.

24 noiembrie 2011

Tiberius The Great

-Ciao, Andra sunt. Au venit fularele?
-Ciao, Andra. Îhhh, nu încă… dar trebuie să ajungă.
-Cââââând? Ai de capu’ meu, nu mai suport.
-Offffffff…

Iată una din cele mai repetitive conversaţii ale mele din ultimele 19 zile. Dialogul ăsta avea loc în fiecare zi. Eu mă îmbolnăveam cu nervii fiindcă aşteptam după fularele cu Poli şi Rapid (am zis fularele fiindcă am cumpărat două, doar doi sunt fraţii Grozav:))) şi, probabil, Florin îşi tăia venele când vedea numărul meu pe ecranul telefonului lui… Uite aşa am făcut nenumărate drumuri până la Mall unde am suferit diverse metamorfoze (din nefericire, nu cele mai fericite ale mele): ori afişam un chip suferind de îţi era milă numai când te uitai la mine, ori îmi dădeam ochii peste cap şi mă compătimeam cât sunt de ghinionistă.
Am rămas un weekend la Timişoara ca să pun mâna pe ele şi degeaba. Toţi cei de acasă s-au supărat pe mine că n-am venit atunci la Caransebeş, mai ales Loys. :)) Povara supremă, pe lângă faptul că am aşteptat 3 săptămâni, a fost constrângerea mea: trebuia să-mi ţin gura ca nu cumva să-i trezesc suspiciuni lui Tibi şi să-i stric surpriza.
-Ai ajuns? Te-am sunat şi mai devreme, dar nu erai acasă...
-A, păi am întârziat fiindcă am stat mai mult cu Antonio
(când colo, eu dădeam tumbe pe la Mall).
Acum că mă uit în urmă, realizez că cea mai uşoară chestie din toată treaba asta a fost să apelez numărul lui Florin :)) (căruia îi mulţumesc fiindcă mi-a suportat toate toanele în aceste zile). A, şi numărul mamei, Roxanei, Iuliei, Simonei – în fine, toate persoanele care au fost obligate să mă asculte minute în şir vorbind despre acelaşi ghinion. De câteva ori pe zi. :))
Aseară când Florin le-a pus în sfârşit în mâinile mele, am avut o reacţie gen Gollum din Stăpânul Inelelor: “My precious!!!!!!!” :)) Bine că totul s-a terminat cu bine!
S-a meritat tot efortul ăsta. Tibi e acum cel mai fericit, asta e tot ce contează. Cu siguranţă fularul

Poli
şi Rapid nu au fost membri de partid


este cel mai inspirat cadou pe care l-am făcut în viaţa mea. Şi-s mândră de el. Eu şi fraţii Grozav. :* :*

22 noiembrie 2011

Antonio

Antonio e persoana care-mi face nervii spirală de două ori pe săptămână. E în clasa a VI-a şi-l meditez la română de aproape două luni. Obişnuiesc să-i spun “micul Hitler” şi, deşi mă enervează încăpăţânarea lui, am o răbdare cu el de zici că nu-i adevărat. Adica cine mă cunoaşte, cu siguranţă îşi face cruce în momentul ăsta. :)) Îl duce capul la tot felul de pozne, ultimă dată i-am văzut unul dintre câini fugind prin curte ca un apucat fiindcă avea prinsă de coadă o clamă pentru rufe. De Halloween m-a speriat îngrozitor (s-a ascuns sub birou, lumina era stinsă şi când am intrat în cameră, a sărit pe mine). Săptămâna trecută m-a aşteptat în faţa casei lui şi mi-a zis pe un ton sec:
-Ai întârziat 13 minute.
Bineînţeles că mi-a sărit muştarul, aşa că i-am zis:
-Na, şi? Te grăbeşti undeva? şi m-am străduit să mă uit la el urât. Se pare că nu mi-a ieşit faza fiindcă imediat mi-a zis:
-Da, voiam să-ţi arăt mai repede colecţia cu insecte moarte pe care am făcut-o. :))
E de-a dreptul indignat că nu-mi place de căţeaua lui, Blonda, de parcă potaia chiar nu ar dărâma poarta când mă vede prin preajmă. :)) Noroc de mine că-s inteligentă şi i-am găsit nănaşul (râsu’ diabolic: muhahahahahaaaaaa). Mă întreabă de fiecare dată când îi vine cheful ăla teribil de vorbă:
-Andra, dar ţie chiar nu ţi-e frică de păienjeni?
Sau
-De ce animale ţi-e milă cel mai mult?
Apoi începe fără să-i răspund: “Mie de câini, că-mi plac foarte mult.
-Da? Mă prefac eu curioasă şi imediat continui ca să nu pierd ocazia de a-l tachina. Sper să crape toate javrele din lume.
-Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, îl aud cum suferă.
Ne tachinăm, muncim, eu mă agit mai mult decât el, dar mna, mi-a devenit tare drag. Brăţara pe care mi-a dăruit-o săptămâna trecută o port mereu cu mine în poşetă. Are fixul lui să mă întrebe, cu care deja m-am obişnuit:
-Cât îi ceasu’?
-Cât trebuie.
-Mai avem?
-Da.
-Cât?
-Cât trebuie.
-Miiiiinţi, mereu stai mai mult.
-Păi şi ce? O fi că nu-ţi place de mine?
-Ba da, dar românaaaaaaaaaaa nu-mi place.

Apropo de asta, teza o are săptămâna viitoare. Dacă am intrat în panică? Of course! Aşa că i-am zis cu tupeu: vezi că săptămâna asta mă vezi de 3 ori. N-a protestat, ştie că n-are cap cu mine. Astăzi am ajuns cu o oră mai devreme decât trebuia şi l-am sunat de pe drum să-l întreb:
-Antonio, ai mâncat?
-Nu, de ce?
-Pune-te la masă să mănânci că eu îs în staţia de tramvai, ajung în 10 minute la tine. Pusiiii.

Închid, dar nici n-apuc să-mi pun telefonul în poşetă că sună Antonio, "greu" de ghicit. Behăieli şi lamentări á la D-l Goe:
-La patruuuuu. Ai zis la patruuuu. Îi abia 3 acu’. La patruuuuu.
-Gata? Te-ai descărcat?
-Da.

-Bine, pofta bună atunci. Ne vedem în 5 minute, pentru asta vin mai repede.
Săracul, n-a arătat prea fericit când m-a întâmpinat în prag.
:))

18 noiembrie 2011

TIBI şi Andra











15 noiembrie 2011

d'ale lui Loys

eu: -Loys, ai făcut azi nani?
Loys: -Da.
eu: -Ai mâncat?
Loys: -Da.
eu: -Ai făcut băiţă ieri?
Loys: -Da.
eu: -Mi-e dor de tine! Eşti cuminte, Ţuţi?
Loys: -Nuuu. :))






Mă topesc când o aud la telefon “Ada, Ada, bino acasă! Binoooo!”

12 noiembrie 2011