30 august 2012

15 august 2012

fără ea

Ne certam întotdeauna pe camere. Deşi aveam camera mea de mică (au trecut atâţia ani de atunci, dar încă o mai văd plecând cu lucrurile ei în braţe, cu haine cu tot, lăsându-mi veselă biroul ăla verde, da, biroul nostru verde...), camera ei ma înnebunea. În fiecare dimineaţă intram la ea în cameră să stau pe net. Pretext, da, ştiu. Dormea, dar asta nu mă împiedica să mă instalez comodă fix la capul ei şi să încep să tastez ca dactilografa.
-Dar nu vezi că dorm? întreba ea supărată din când în când.
-Mă plictisesc la mine-n cameră, răsuna răspunsul meu sec.
Aveam camera plină de jucării, dulapul plin de cărţi, sub geam acoperişul de la baie unde mă urcam aproape în fiecare seară să privesc cerul instelat. Degeaba, oricâtă treabă mi-aş fi găsit în cameră, tot la ea voiam să ajung. Dădeam repede o tură prin curte (ca să nu zică că n-am încercat), apoi prin grădină şi mă întorceam iute-iute în faţa camerei ei unde-mi făceam aceeaşi zilnică intrare: bruscă şi cât mai zgomotoasă ca s-o zguduie în pat. Dup-aia "s-a şmecherit", cum aveam s-o pârăsc mamei. Îşi încuia uşa de seara. Atunci stăteam blocată câteva secunde în care şuşoteam indignată "Nesimţita, dar cum a îndraznit...?", după care mă apucam să imit cu mare importanţă comportamentul invitaţilor nepoftiţi: băteam cu insistenţă în uşă. Cu chiu, cu vai îmi deschidea uşa, se trântea furioasă în pat şi mă lăsa să-mi fac de cap. Altadată nu-mi deschidea şi atunci eu, turbată, puneam mâna pe telefon s-o sun pe mami la serviciu să-i spun di tăti ce-mi "făcea" mie Roxi. Dup-aia şi-a luat laptop şi mă lăsa să-l folosesc. Trebuia doar să-mi trag cablul de net la mine în cameră şi să vorbesc de acolo cu cine vreau. Ei bine, treaba asta m-a încurcat, fiindca îmi plăcea să stau pe laptop, dar tot la ea în cameră. :)) Atunci aşteptam să se trezească ca s-o iau la masă jos, în bucătărie (iar dacă n-o făcea, atunci mă bagam încet-încet la ea în pat şi-mi lipeam picioarele reci de ale ei. Se trezea în mod sigur!). Nu ştiu cum făcea, dar de fiecare dată mă fraierea să spăl vasele. Mai aveau loc şi revolte, de exemplu, se plictisea să mă manipuleze şi atunci o lua înainte pe scări, eu urlam în urma ei, dar până la urmă tot cu buretele în mână sub jetul de apă sfârşeam. Ritualul ei în fiecare dimineaţă era aşa: toaletă, ridicarea rulourilor, deschiderea geamurilor, facerea patului. Ritualul meu în fiecare dimineaţă... nu exista fiindcă nu ştiu ce truda făceam, dar în fiecare zi era altfel. Ba îmi ascundeam hainele sub pat, ba le aruncam în dulap, jucăriile le zvârleam pe patul făcut ca vai ş-amar (plapuma se vedea motololită prin cuvertură, pernele întotdeauna stăteau să pice pe marginea patului), lucruruile pe care le aruncasem pe jos cu o seară înainte le potriveam pe te miri unde, asta după ce 5 minute fugeam cu ele în braţe în fiecare colţ al camerei etc. Oricum, obiectivul meu principal era să-i dau trezirea în fiecare dimineaţă, aşa că nu eram deranjată dacă camera mea arăta de parcă ar fi trecut pe acolo întreaga armată sovietică. Deci mă apucam cu trântitul uşilor, sunam de pe mobil pe fix aiurea, umblam cu paşi greoi pe coridor. Întotdeauna dădeam dovadă de creativitate. Apoi luam faţa aia de nevinovată pe care şi astăzi o folosesc când ar trebui să mă certe Tibi, şi mă duceam la ea nedumerită:
-Roxi, da' ce s-a-ntâmplat? De ce ai faţa strâmbă de dimineaţă? Cin' te-o supărat?
-Dispari. 
Şi-mi trântea uşa în nas. Bun, îmi frecam mâinile şi aşteptam să-şi întindă meticulos patul. Asta era curăţenia ei în cameră din fiecare zi. Ea nu avea lucruri aruncate anapoda pe covor sau haine, Doamne, fereşte. Toată îmbrăcămintea ei stătea aranjată milimetric în dulap. Avea o fixaţie cu patul: să-i fie întinsă perfect cuvertura. Atunci când o vedeam prin geamul de la uşă că îşi face de lucru pe la perdea, intram ca Napoleon la război şi cu urlete caraghioase mă aruncam ca nebuna să-i trag cuvertura de pe pat. I-o strângeam ghem în mâini cu frenezie şi cu ochii bulbucaţi de frică, fiindcă ştiam că dintr-un salt poate ajunge la mine să mă smocăiască. Din fericire, nu-şi prindea capul cu mine, aşa că mă aştepta să-mi fac damblaua, apoi îşi lua faţa aia pe care nu puteam să citesc nimic, şi se apuca să-şi întindă mecanic tot ce eu stricasem cu câteva secunde înainte. N-apuca să-şi termine munca, că râsul meu diabolic răsuna în timp ce coboram scările. Apoi toată ziua mi-o petreceam în urma ei. Eram ca un spiriduş după sacul cu bani. Dacă ea intra în bucătărie, hopa ţup şi eu pe acolo. Dacă ea mergea la Adriana şi Otilia, megeam şi eu. Dacă se ducea să facă plajă în grădină, eram lângă ea. Dacă ea citea, citeam şi eu. Mă sfida, mă ignora total, fiindcă ştia că dintre toate asta mă durea cel mai mult. 
Nici nu intra mami bine pe uşă că începeam:
-Mami, mami, să ştii că Roxi mă provoacă! M-a certat, m-a bătut, m-a dat afară din camera ei, nu mă lasă să stau cu ea etc.
Ea nu zicea nimic. 
Mai era o chestie care atunci mă durea la fel de mult ca ignoratul, dar astăzi mi se pare cea mai amuzantă reacţie. Fiindcă de cele mai multe ori nu putea să ajungă la mine să mă bată (câştigam timp preţios pentru că niciodată nu ieşea din cameră fără să-şi termine de întins cuvertura de pe pat), se apuca să caute prin camera ei tot ce era al meu. Şi, oho, avea ce să scoată de acolo! Atunci, în maxim 2-3 minute pe coridorul de sus, pe scări vedeai avioane din haine de-ale mele furişate prin dulapul ei, tancuri de lucruri inutile băgate de mine la ea în sertare, grenade de tot felul de mărunţisuri aduse de mine. Ca la război! Aşa că ori le arunca cât era casa de mare, ori mi le trântea pe jos în cameră. Atunci mă simţeam complet învinsă. Pentru că nu mai aveam ce să fac. Orice, orice pe lumea asta, dar să nu mă scoată cu totul de la ea din cameră.

Acum n-o mai am lângă mine. Dimineţile la Caransebeş mi le petrec singură, adică singură fiindcă-s fără ea. În apartamentul din Timişoara în fiecare săptămână mă laud la toţi că o să mă mut în camera ei, dar n-am făcut-o timp de un an şi jumătate, de ce aş face-o tocmai acum? Mi-e frică de camera ei. Mi-e frică de frigul singurătăţii ei. D-aia nici nu-i deschid uşa. Câteodată intru acolo să-mi arunc hainele pe pat, pe jos, prin dulapuri aiurea, dar nu mai aud nicio voce furioasă în urma mea. Nu mi le aruncă nimeni înapoi în cameră. Când stau în pat, îi văd pe sub prag lumina verde a pereţilor şi încă îmi doresc s-o mai aud cum doarme sau măcar s-o ştiu acolo. Dar nu mai e.
La Caransebeş, vara trecută am suferit un şoc. A plecat măritată la Baia Mare şi dusă a fost. Plângeam de fiecare dată când mă duceam să întind rufele în curtea din spate sau în pod. Nu mai trecea nicio haină de-a ei prin mâna mea. Doar ale mele şi ale familiei rămasă acum dezbinată. Ştiam cât de mult ura să-i încerc hainele, ştiam cât de mult o înnebunea să mă vadă printre lucrurile ei (pentru că era de la sine înţeles că nu-mi dădeam interesul să le păstrez intacte) şi acum nu mai am nimic. Nicio satisfacţie, nimic. Inainte îi luam hainele numai ca să mă refuze, i le rupeam, i le pătam, tot îmi lăsam până la urmă "ştampila" pe ele (tot aşa am procedat şi cu pereţii de la ea din cameră: cerneală, creion, vopsea, iaurt de fructe, suc de portocale, urme de ţânţari morţi, pete). Acum e totul sec. Da, m-am mutat în camera ei mov, dar doar ca să dorm în weekend. Hainele încă îmi sunt în camera mea, lucrurile tot acolo. Nimeni nu mi le mai aruncă pe coridor, nimeni nu mă mai fraiereşte să spăl vasele. Mă doare. Mă doare fiindcă mi-am petrecut întreaga copilărie supărând-o şi ea ştie asta. Am fost rea, nedreaptă, diabolică şi pârâcioasă, dar am iubit-o şi-o iubesc la fel de mult, poate şi mai mult. Pentru că ştiu că n-o mai am lângă mine şi niciodată n-o s-o mai am ca atunci. Ca în dimineţile alea nebune în care ţipetele noastre se auzeau pe toată strada, ca în dimineţile în care mă furişam în pat lângă ea, la picioarele ei, ca în dimineţile alea cu soare de vară în care mă trezeam şi fugeam în tălpile goale la uşa camerei ei şi ştiam că odata ce se va deschide, voi pătrunde în universul ei, un univers mereu misterios pentru mine şi de care niciodată, niciodată nu m-aş fi plictisit să-l explorez. Îl vreau înapoi, îl vreau înapoi cu toată disperarea copilăriei mele.

5 august 2012

Gyula

Săptămâna trecută Cristi, mama lui Tibi, m-a invitat să merg weekend-ul ăsta cu ea, cu Johnny, tatăl lui Tibi şi cu nişte prieteni de familie în Gyula. Am stat la cea mai mişto pensiune. Un fel de "pensiunea vieţii mele", cum zic eu la orice-mi place (melodia vieţii mele, dresul vieţii mele, rochia vieţii mele etc). M-am relaxat, am citit foarte mult ("Capesius, farmacistul de la Auschwitz"), am stat la plajă, am făcut baie în piscină, am stat la poveşti, am săăărit, jocuri, dormit la greu. :)) Culmea e că abia acum realizez că n-am făcut multe poze, deşi m-am simţit extraordinar.. Partea care mi-a plăcut, pe lângă gulaşul (vieţii mele) de azi, a fost atunci când am făcut (mândră) cunoştinţă cu toţi: 
 -Andra, prietena lui Tibi Grozav

3 august 2012

3.08.

"Singurii ochi frumoși sunt aceia care te privesc cu tandrețe."
Coco Chanel