30 ianuarie 2013

Crina


28 ianuarie 2013

of course


26 ianuarie 2013

miercuri

Într-o dimineață din săptămâna trecută am deschis ochii și nu m-a mai durut. Am așteptat cuminte toată ziua să mă doară, dar nu s-a întâmplat nimic. Și în toate zilele ce au urmat am fost stingherită pentru mă obișnuisem cu durerea și răul ăla deja era parte din mine. Dar am înțeles că nu mai vine... fiindcă acum nu mai e nimeni acolo. Strada mea are aceeași singurătate, aceeași seară de atunci, oamenii trec zilnic pe ea și eu... eu n-o mai urăsc. Zâmbesc. Pentru prima oară în ultimele luni pot să zâmbesc fără nicio urmă de regret. Și nu mă mai scârbesc îndrăgostiții pe care-i văd la tot pasul, nu mă mai gândesc la tot ce-a fost, nu mai urăsc pe nimeni. De fapt, nu mai simt nimic. Dacă lunile trecute mă simțeam ca o pasăre închisă într-o colivie, acum sunt în afara ei. Am realizat că încă am lângă mine oameni minunați pe care cu plăcere îmi dau silința să-i păstrez, nu-i mai alung, cum îmi făcusem prostul obicei în ultima perioadă. Deși am crezut că am trăit tot într-un timp atât de scurt ceea ce trăiesc alții într-un timp lung, ieri (omg!) nu m-am enervat cum mă enervam de obicei. 
-Pisi, dacă meri acasă, vreau să stau în față. Amin. 
-Amin și ție, am mașina în service. 
-Mna, atunci la revedere. Du-te să-ți dai foc. 
-Nu-ți fur eu ție plăcerea asta. 
-Next! Altu’ la rând. 
-Altu’, altu’, da’ tot eu îs primu’ :)) 
Și ăsta a fost primul gest normal din gesturile normale care vor urma. N-am rămas nerăsplătită: surpriza mi-a venit de dimineață când am sosit acasă și am găsit pe birou “Evreii sub regimul lui Antonescu” (Radu Ioanid), carte care mi-a fost recomandată de Cosmin, șeful mamei mele. Ce șef drăguț are mami meu, nu? :) Dacă aș avea toate sâmbetele cum am avut-o pe asta, aș fi cea mai mulțumită. Conduuuuus, David, Loys. Seară cu fetele de la english. Mă rog, în loc să le învăț engleză, le-am dus la "salonul de cosmetică". Adică mi-am deschis poșeta și am scos portfardul cu toate cele: ojă, ruj, pudră pentru față. Coafură, shopping la Milano :)) Cea mai frumoasă ninsoare din iarna asta! Discuțiile cu fiecare persoană din familia mea. Da, mai primesc și sfaturi, lucru surprinzător pentru Andra cea încăpățânată. Când am auzit-o pe buni că mi-a zis “Ai grijă, mamo, să nu-ți pierzi nărocul” am râs cu tot sufletul. Are dreptate. Nu mai pot lăsa binecuvântările să treacă pe lângă mine. “Tu ești o fată de milioane, dar cine o să-ți pună verigheta pe deget trebuie să aibă mare, mare răbdare cu tine. Pentru că tu vrei să faci multe lucruri și dacă nu-ți ies cum vrei tu, nu le mai faci deloc” mi s-a spus recent. Știu. Lucrurile se întâmplă frumos fiindcă îmi doresc eu, nu fiindcă cer alții. Cred că abia acum m-am schimbat cu adevărat și știu că mulți au așteptat schimbarea asta, dar ea a venit târziu pentru că mi-am dorit-o eu, nu fiindcă mi s-a impus. Da, săptămâna trecută mi-am pierdut răbdarea în stil Andra, după cum zicea cineva, dar asta pentru că am avut așteptări prea multe de la persoane care nu mi-au demonstrat absolut nimic până acum. Și a trebuit să mă trezesc și să-mi dau seama că deciziile astea chiar îmi influențează viața. Am conștientizat că nu mă mai pot purta copilărește atâta vreme cât îi rănesc pe cei din jurul meu. Am greșit enorm în ultimele 6 luni, dar cel mai important e că m-am întors. Și cel care m-a așteptat întotdeauna cu brațele deschise m-a făcut să înțeleg cum e să rămâi atunci când ți se cere să pleci, ce înseamnă cu adevărat răbdarea, calmul și iertarea. Mulțumesc!

25 ianuarie 2013

the T

E obiceiul lui să-mi trimită cele mai drăguțe poze în momentele în care mă aștept cel mai puțin la surprize plăcute.

24 ianuarie 2013

pentru că mi-a înseninat seara

Timișoara. Stația Cluj, acum câteva ore. Mulțumesc șoferului de treabă care m-a așteptat până am imortalizat mesajul. Cum să nu zâmbești la o asemenea idee drăguță? :)

23 ianuarie 2013

Otilia

20 ianuarie 2013

ziua lui David 1 an

"Loys, dacă zâmbești în poză...
...te las să-mi umbli în poșetă" :))
David :)))))
definitely my favorite!

19 ianuarie 2013

oh, happy day

Dacă ieri am fost egoistă și, clar, nu m-am gândit la nimeni în afară de mine, astăzi am fost o întârziată. Moș Crăciun mai știe ce tot mă apuc să fac noaptea și nu mai termin nici dimineața. Pied vremea aiurea, vorbesc ore în șir la telefon cu toată lumea, mă apuc să mă culc după masa și mă trezesc noaptea pentru te miri ce. Vorba aia, profit de timpul liber după grădi. Numai că la mine timpul ăsta e între 21 seara, când reușesc să mă trezesc și 3 noaptea. Dimineața mă doare sufletul când aud alarma cum sună jumătate de oră din 5 în 5 minute pe 3 telefoane. Cartelă să bag în al 4-lea nu mai am, că ar fi sunat și acolo. De-gea-ba, mă dau jos din pat când am chef, nu când trebuie. Și mă apuc de alergat aiurea prin apartament, efectiv nu ştiu pe ce să pun mâna: să trag toate hainele afară din dulap fiindcă nu știu în ce o să mă îmbrac, să nu mă împiedic în laptop, să caut prosoape pentru duș… De obicei mă machiez și-mi aranjez părul în timp ce mănânc. Asta dacă mai apuc. Sau mă spăl pe dinți cu ochii închiși fiindcă mor de somn. Omg, toate astea tre’ sa le fac în 20, maxim 25 de minute, altfel iarăși fluier a pagubă în urma troleibuzului. Și în fiecare, în fie-ca-re dimineață urmează aceeași promisiune: gata, începând din seara asta o să mă culc devreme… Doar că niciodată nu mă țin de promisiune. Binînțeles că ajung în stație băgată în priză, asta după ce alerg pe trecerea de pietoni cu 100 de plase în mână și “binecuvântez” pe toți șoferii care îndrăznesc să îmi întârzie și mai mult fuga. În firobuz n-am chef de nimeni, butonez ca disperata la telefon, ajung la grădi, program încins cu 15 “bubuluze mici”, la plecare întotdeauna îmi uit câte ceva pe acolo și de lene să mă întorc chiar din pragul ușii să-mi iau umbrela, prefer să ajung toată plouată acasă.
Urăsc întotdeauna serile de joi, când trebuie să-mi fac bagajul pentru weekend și rost de șofer. Când nu-l găsesc, mă apucă nervii și ameninț în stânga și-n dreapta că io nu mai merg la Caransebeș, că io nu mai vreau acasă, că-s obosită de la atâtea drumuri, că mi-a ajuns naveta, că tra la la și bla bla bla, dar în final tot acasă ajung...

17 ianuarie 2013

Dominique


16 ianuarie 2013

luni

Kyra. Am legănat-o mult timp în brațe. Nu voia să închidă ochii pentru nani. A stat încruntată până și-a pus mânuța pe sânul meu. Așa a adormit. "Ea e bebe mic și pitic" le spun celorlalți când devin prea geloși. "Uite, nu știe să meargă, e micuță, de asta o țin acum pe ea în brațe." Asta e scuza pentru câteva minute, până când trebuie să-i iau pe fiecare la împăcat. Un an și trei săptămâni, așa gingașă e. Și m-am gândit în timp ce mă plimbam cu ea prin cameră că nu există îngeri pe lumea asta. Există doar copii.

14 ianuarie 2013

moments...

"Sunt momente în viață în care oricum ți-ar sta trupul, sufletul e în genunchi." 

12 ianuarie 2013

astăzi

Trandafirul din vază a început să ofilească. Întotdeauna îmi aduce flori când întârzie. Mi-a prins punctul slab. Îmi place să primesc florind sunt supărată. Atunci îmi trec toţi nervii.
Privesc apusul de la fereastră şi-mi pare rău. Cineva să stingă iarna asta urâtă şi să-mi aducă primăvara. Întotdeauna ultimul bagaj e cel mai greu. Ştiu asta din ultimul an şi nodul ăsta din gât îmi pare aşa cunoscut... Salut cu tristeţe şi resemnare frigul de luni dimineaţă din staţie, înghesuiala din troleibuz, liniştea apăsătoare din fiecare seară, cinele singure şi, probabil, cheile mele uitate în uşă pe dinafară. Nici măcar nu mi-am cumpărat-o pe Minnie. De fiecare dată când mă gândesc la singurătatea din apartament, regret că n-am cumpărat-o atunci, în septembrie, când eram aşa entuziasmată de ea. Deşi... mă consolez singură: o carte bună, câteodată, chiar poate să ţină de cald.  

11 ianuarie 2013

domnul T.

tu ești calmul din haosul ce sunt

10 ianuarie 2013

aseară


8 ianuarie 2013

picnic

în pat la ora unu noaptea :)

7 ianuarie 2013

“Jurnalul Annei Frank”

Joi, 19 noiembrie 1942
Seara, pe întuneric, văd deseori cum trec șiruri de oameni cumsecade, nevinovați, cu copii plângând. Și tot trec, comandați de vreo câțiva indivizi care îi lovesc și îi bruschează până-i storc de vlagă, încât abia se pot ține pe picioare. Nimeni nu este cruțat, bătrâni, copii, femei gravide, bolnavi, totul, totul e prins în curentul ce duce spre moarte.

Vineri, 24 decembrie 1943
Atunci când vine cineva de-afară cu hainele încărcate de vânt și cu frigul pe obraji, îmi vine să-mi bag capul sub pături ca să nu mă mai întreb: “Când ni se va îngădui să mirosim din nou aerul?”
[…]
Să merg cu bicicleta, să dansez, să fluier, să văd lumea, să mă simt tânără, să știu că sunt liberă – iată de ce mi-e dor.
[…]
Uneori mă gândesc: oare poate înțelege cineva ce simt eu, poate vedea dincolo de lipsa mea de recunoștință, de faptul că sunt evreică sau nu, poate vedea în mine doar fetișcana care are atâta nevoie să se distreze pe rupte? N-am habar și nici n-aș putea vorbi despre asta cu cineva, căci știu că aș începe să plâng. Plânsul poate să-ți aducă o mare ușurare, dar numai dacă ai pe cineva lângă tine.

Joi, 2 martie 1944
Iubirea, ce este iubirea? Cred că iubirea este ceva ce, de fapt, nu se poate traduce în cuvinte. Iubire înseamnă să înțelegi pe cineva, să ții la cineva, să împărtășești cu el fericirea și necazul. Și, la toate astea, se adaugă mai devreme sau mai târziu și iubirea fizică. Ai împărțit ceva, ai oferit ceva, ai primit ceva. Și dacă te căsătorești sau nu, dacă ai un copil sau nu, dacă ți-ai pierdut onoarea sau nu, toate astea nu contează dacă știi că pentru tot restul vieții ai pe cineva lângă tine care te înțelege și pe care nu trebuie să-l împarți cu nimeni!

Marți, 11 aprilie 1944
Ni s-a adus aminte foarte brutal că suntem niște evrei în lanțuri, legați de un singur loc, fără drepturi, dar cu mii de obligații. Noi, evreii, n-avem voie să ascultăm de glasul inimii, noi trebuie să fim curajoși și puternici, trebuie să ne asumăm toate neplăcerile și să nu crâcnim, trebuie să facem tot ce ne stă în puteri și să ne încredem în Dumnezeu. Într-o bună zi, acest război groaznic se va termina totuși, într-o bună zi vom fi totuși din nou oameni, nu doar evrei!

Luni, 22 mai 1944
Sper doar un singur lucru: că această ură față de evrei va fi ceva trecător, că neerlandezii vor arăta totuși cine sunt, că nimic nu le va zdruncina nici acum nici altcândva simțul dreptății, căci asta ar fi o nedreptate!
Și dacă această oroare se va adeveri, atunci bietul mănunchi de evrei va pleca din Țările de Jos. Și noi. O să plecăm iarăși cu boceluța noastră, vom părăsi țara asta frumoasă, care ne-a oferit cu atâta căldură un adăpost și acum ne întoarce spatele.

6 ianuarie 2013

2013

Am şters tot ce a fost rău anul trecut. Am şters norii  şi am lăsat doar soarele. Am iertat tot ce mi-a fost greşit, fiindcă am înţeles că oamenii mici nu pot vedea lucrurile mari. Cineva mi-a spus odată că sunt ca un calendar, ţin minte toate datele (o, Doamne, mai ales pe alea rele...) Anul ăsta vreau să fiu un calendar al lucrurilor bune şi, pentru că în fiecare ianuarie îmi găsesc un verset pentru anul ce urmează, pe acesta o să-l învăţ cu inima. E ca un fel de început. Un început bun, zic eu.

"Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi!" Isaia 43:4

5 ianuarie 2013

cine știe că...?

Cititul îl face pe om deplin, vorbirea îl face prompt, iar scrisul îl face exact.
Francis Bacon

3 ianuarie 2013

ieri

la Adry acasă