30 noiembrie 2013

29 noiembrie 2013

o săptămână

Astăzi s-a împlinit o săptămână de când m-am despărțit de Minnie. Aș mai fi dus-o cu ea până la sfârșitul lui decembrie, dacă nu începea să ningă. Nu știu de ce, dar am un feeling că Minnie nu știe să patineze :)
A fost prima săptămână horror din firobuz. Și din păcate prima din următoarele 10. Așa că zilele astea au fost cel puțin ciudat de proaste: am întârziat la grădiniță în fiecare dimineață, fiindcă de fiecare dată când îmi suna alarma, o opream pe principiul că „imediat fug cu Minnie”. Abia când mă trezeam de-a binelea, realizam că pe Minnie tot în coridor trebuie să rămână și eu tot cu firobuzul să merg. Așa că am fluierat în urma firobuzelor de vreo câteva ori, am fost făcută afiș alături de cei 1000 de oameni înghesuiți într-un singur firobuz și chiar am întârziat să ajung acasă. Dar aici măcar am scuză: am prelungit cât am putut de mult timpul cu copiii mei, mi-am împodobit sala de grupă și... am frecat menta. Orice, numai să ajung târziu la apartament. Și  chiar dacă acum e vineri seara, tot nu mi-au ieșit bine socotelile. Mi-au dat cu virgulă (mulțumesc, Basti, Cosmin, Edy și Miță B.). Urăsc să rămân prinsă vinerea în Timișoara. 
Și de parcă totul nu era destul de „perfect” că mâine dimineață o tulesc acasă cu sfântul tren, după ce că am stat aproape o oră jumătate în plus la grădiniță aiurea, s-a întâmplat inevitabilul: am așteptat 20 de minute după firobuz și când să intru în el, îmi scot mândră biletul din buzunarul de la blugi (trăiască cardul RATT de săptămâna viitoare!) și fiindcă era prea șifonat, mă apuc să-l „perii” cu degetele. Lumea urcă în firobuz grămadă, când să urc și eu, îmi rup FĂRĂ SĂ VREAU biletul. Singurul bilet. Mi-a venit să mă zgârii pe ochi. Stăteam și mă uitam la el ca proasta, nevenindu-mi să cred cât ghinion pot să am într-o seară de vineri. Asta a fost ca faza aia din primăvară când șoferul aștepta să intru odată în firobuz ca să poată închidă ușile și porni la drum, iar eu stăteam încurcată cu ambele mâini scotocind prin poșetă după cardul RATT, până când mi-am dat seama că l-am uitat în poșeta cealaltă. Ca și atunci, acum am făcut semn de bon voyage tuturor și m-am întors la coada infernală ce mă aștepta. Ca să îmi cumpar alt bilet! Unul întreg de data asta pe care mi-am promis că nu îl voi mai rupe. Nici cu unghiile, nici cu degetele. Așa că au urmat încă alte 20 de minute de așteptare în frig după alt firobuz...
De asta nu îmi place să circul cu mijloacele de transport publice. Mai ales iarna. Fiindca tre’ să aștept după ele mai ceva ca după încheierea postului Crăciunului. Așa pe Minnie eram propriul meu patron și veselia mă însoțea în fiecare zi. Mai ales când, printre zecile de complimente – care mai de care mai smintite -, l-am primit pe cel mai tare, dintr-o mașină de băieți afemeiați oprită la semaforul roșu:
-Mamă, mamă, pisi, cât ești de dulce și ce picioruș ai!
Când am auzit faza cu piciorușu’, m-a pufnit râsul instantaneu. Degeaba am încercat să par împunsă la inceput, că nu mi-a ieșit. Pe toate le-am auzit pedalând pe bicicletă, dar pe asta cu piciorușul o declar de departe cea mai tare :))
Anyway, mă așteaptă o iarnă urâtă, fără cea mai bună prietenă a mea, Minnie, pe care trebuie urgent s-o parașutez la Caransebeș, fiindcă din cauza ei nu-mi mai pot ține taburetele pe coridor. Mai exact din 14 mai. Și de atunci am trăit o poveste de prințesă cu ea. Păcat că ceasul a bătut ora 12 și caleașca Cenușăresei s-a transformat în oribilul și veșnicul firobuz :(
Și ca o concluzie de săptămână proastă, Tibi s-a supărat pe mine fiindcă nu pot să îl însoțesc la petrecerea de Crăciun din Naziland... Apăi nu pot. Că acum urmează cea mai încărcată lună din tot anul. 
În 5 decembrie mergem in vizită la Gotlob, 
în 6 decembrie vine Moș Nicolae, 
în 11 decembrie copiii mei vor participa la concursul pe care trebuia să-l dăm în 19 noiembrie (mulțumim pentru încurcătură, Ministerul Educației), 
în 19 decembrie avem serbarea de Crăciun și...
până pe 28 decembrie trebuie să organizez eventimentul așteptat al anului: oficierea logodnei mele cu Tibi.
Cel mai frumos eveniment după 15 august :)

28 noiembrie 2013

copiii mei

Am plâns când am ajuns zilele trecute acasă și am descărcat (în sfârșit) pozele astea. Am plâns când i-am văzut atât de mici, de frumoși, de nevinovați și de dragi mie. Am plâns fiindcă voi pleca de lângă ei, fiindcă nu voi mai putea să îi țin în brațe atunci când se vor lovi, fiindcă nu voi mai putea să îi mângâi atunci când vor visa urât. Fiindcă nu mă voi mai putea bucura atunci când se vor bucura și ei că "pictează ca oamenii mari" (cu tot cu masă, scaun, bluză și covor). Am plâns și cred că voi mai plânge mult după suflețelele astea calde care m-au cucerit din prima clipă în care i-am văzut și s-au alipit atât de strâns de mine.

27 noiembrie 2013

concert Ștefan Bănică Jr.

Basti mi-a făcut surpriză plăcută în urmă cu vreo 3 săptămâni: a cumpărat bilete pentru concertul lui Ștefan Bănică Jr., concert la care am luat parte dumincă seara, la Sala Capitol. Nu eram fană Bănică Jr., asta o știe toată lumea, dar după prestația scenică senzațională, după spectacolul văzut și după seara minunată în care m-am simțit extraordinar, am devenit una de-a lui :)) Pe lângă toate acestea, ca o mică paranteză, am realizat că în spatele fiecărui artist de succes se află o întreagă echipă a cărui merit este aceea de a-i scoate și mai mult (și mai bine) talentul în evidență. Sunt convinsă că Ștefan făcea show și fără ea, dar bravo lui pentru alegere, fiindcă așa s-a asigurat că fiecare spectator a sărit, la un moment dat, de pe scaun :)
La Timișoara s-a cântat cu sufletul pe buze, s-a dansat Rock'n'Roll, aplauzele s-au ridicat până în tavan. Cu toții am retrăit sentimentul frumos de "Ani de liceu" și am suspinat nostalgici la cântecul "Dragostea doare".
Mi-a plăcut. Mi-a plăcut la maxim ce am auzit. Și ca seara să fie perfectă, Basti mi-a mai făcut o surpriză: m-a dus în The King's Pub. Adică mi-a mai satisfăcut încă o curiozitate (mult) mai veche de-a mea.
Lovely sunday.

25 noiembrie 2013

24 noiembrie 2013

Andrușca

Avantajul cel mai mișto atunci când locuiești singur, e că poți să-ți faci dezordine în casă câtă vrei și s-o ții așa până îți piere cheful de sărit peste haine. Ești propriul tău patron. Cizmele le lași unde vrei tu, fiindcă n-o mai ai pe mama ta în spatele tău care-ți spune de fiecare dată "hai, cu ele în dulapul de pantofi". Vasele le ții "la înmuiat" în chiuvetă, fiindcă n-o mai ai pe soră-ta în spate să le spele lună în fiecare minut :))
Cel mai mișto, de fapt, e atunci când mă sună Basti la grădiniță:
-Andrușca? Vezi că vin azi la tine. Ne vedem la apartament.
sau
-Andrușca? Vin să dorm în seara asta la tine, te aștept la apartament.
Și dupa ce închid telefonul, în următoarele 30 de secunde poate pica liniștit acoperișul de la grădiniță, fiindcă Andra stă și face exerciții de memorie. Ceva de genu' 
"unde mi-am lăsat lenjeria intimă? - sper că nu pe pat", 
"am făcut patul? - nu cred, fiindcă m-am trezit târziu ca de obicei", 
"unde mi-am lăsat laptopul? pe birou? - hmm, nu... cred că e sub pat", 
"mi-am spălat vasele? - nu, că am zis că le spăl azi" etc. 
Mami n-o să fie prea fericită când o să citească asta :(
Anyway, cel mai mult îmi place când îmi duce Basti gunoiul (avem noi glumele noastre pe tema asta). Și când îl conving întotdeauna să ne uitam la filmul horror pe care îl aleg eu. Dacă cumva are o sclipire de moment și propune altul, încep cu văicărelile "că ăsta îi film de băieți, că o să mă plictisesc, că o să adorm" tra la la la. Și văd că ține faza, că așteaptă îmbufnat să termin io cu downloadatu' ilegal :))
Mulțumită că lucrurile se întâmplă exact cum vrea "Andrușca", dăm comandă de pizza (pentru că Andrușca nu are nimic în frigider) și ne așezăm frumos în fața filmului. De obicei apuc să văd primele 15 minute din film, fiindcă dup'aia adorm instantaneu. Și Basti al meu rămâne chinuit să termine de vizionat un film care nici nu-i place, nici nu-l adoarme. La sfârșitul filmului, mă trezesc din cauza melodiei de încheiere și repede încep cu concluziile mele (ca să nu-și dea seama Basti că am dormit la greu în timpul filmului): povestesc pe lung niște faze din peliculă pe care am reușit să le văd (deduc mai mult) când mă trezeam la câte-o fază. Nu-s prea multe și le povestesc prost, adică cum am visat eu continuarea și Basti se amuză mereu de prostiile adormite pe care le scot îndată ca "perlele serii".
Mă duc să dorm în sufragerie, fiindcă mezinul Grozav de fiecare dată mă dă afară din camera mea ca să... rămână el cu TV-ul. Și adorm (iarăși) instantaneu cu lumina aprinsă, încercând să mai discut câte ceva cu Basti care oricum nu mă bagă în seamă, pentru că se uită la Banciu. Dimineața când îmi sună alarma, mă trezesc acoperită și cu lumina stinsă. Așa m-am trezit vineri dimineața.
Și tura de somn a urmat și vineri seară, când am venit cu mașina acasă. Mâna lui Basti a fost cea mai odihnitoare pernă :)) Apoi m-am aruncat în pat să povestesc cu mami. Undeva după 10 minute am pierdut firul, habar n-am când mami a ieșit din cameră (deși am auzit-o ca prin vis că râde de mine fiindc-am adormit așa repede) sau când a intrat tati în cameră să-mi stingă lumina. Oricum, e plăcut să adormi "pă sistemul ăsta".
Deci mulțumirile mele se îndreapta către Basti, eroul meu care suportă toate filmele horror proaste, către mami și căte tati. Mulțumită lor am apucat să dorm și eu săptămâna asta răsfățată ca un copil :))
Mai jos postez o poză (deși n-are nicio legatură cu subiectul, dar nici nu trebuie) cu cactusul frumos al mamei, care ne bucură și acum privirile: la sfâșit de noiembrie!

23 noiembrie 2013

așa

Cam așa a arătat sâmbăta trecută pentru mine: fuga lui David după porumbei (n-are rost să mai scriu de încăpățânarea lui de a mânca și el grâu crud în rând cu porumbeii) și intențiile lui bine definite de a participa la ședința săptămânală de shopping :))