31 martie 2014

'melodia vieții mele'

Fuga acasă în Caransebeș în absolut fiecare weekend m-a făcut să-mi crească și mai mult repulsia față de trenuri (RECORD: în ultimele 8-9 luni am bifat DOAR două "întâlniri" cu trenul), așa că n-am stat pe gânduri prea mult și m-am aruncat, cel puțin din februarie până acum, în orice mașină care mi-a ieșit în cale. Am profitat de toate ocaziile, întocmai pe principiul meu vechi și sănătos:
eu pentru un loc în mașină îmi vând și sufletul.
pentru un loc în față, mi-l vând de două ori :))
Așa că am avut prilejul să cunosc oameni noi, să fac crize cum făceam și în alte mașini, să învăț să ascult până la capăt muuuulte melodii de la Radio sau de pe CD-uri, bune, ciudate sau horror de proaste, să-mi fac cunoscut ticul verbal "Auzi!" când începe una super tare, să reiau legături cu vechi cunoștinte de acu' 11-12 ani... 
N-am uitat să precizez că am avut câteva zile încârcate în care am ascultat un cântec repetitiv în mașină cu Basti sau nu după mine, cu Naty sau cu Larry sau și, și, cu isterii sau îmbufnări, flori, șocuri, coincidențe, bagaje, multe bagaje, invitații de nuntă, ploaie, soare, vineri, sâmbătă, duminică, noaptea târziu sau dimineața devreme, după masa, seara, întârziată sau punctuală (haha, pe asta n-o mai cred), amețită sau furioasă, veselă sau tristă, tăcută sau cu logoree, adormită sau cu chef de dans... Stop! Ideea e că mă așteaptă o altă săptămână în care presimt că voi fi nevoită să ascult aceeași melodie... Nu că nu mi-ar plăcea, da' zic și io așa :))

30 martie 2014

I miss Croatia :(

28 martie 2014

Ștefi mi-a spus...

-Andra, tu să mă aștepți până cresc eu mare-mare și o să mă căsătoresc cu tine. O să mă plimb cu căluțul.
-Păi și eu ce-o să fac?
-Tu o să mă aștepți la castel :))
Am râs. Cred că le-am citit prea multe povești.

-Andra, da' să știi că eu, când o să mă căsătoresc cu tine, o să-ți cumpăr o casă, un tort și un acoperiș :))
Peste o zi, se prezintă fâstâcit lângă mine și-mi spune:
-Andra, o să-ți cumpăr cercei :))

Ieri mi-a zis:
-Andra, să știi că o să-ți cumpăr o biserică =))

Astăzi, în curte, în timp ce stâteam atârnată de drag pe Elena, Ștefi mă tot chema:
-Andra... Andra...
-Vin, puiuțul meu.
-Andra... Andra!
-Viiin.
La un moment dat vine și mă ia de mână ca să-mi atragă atenția. Mă uit în jos. E mic. E micuț rău și frumos și drăgălaș. Și nu pot să-i rezist nicicum.
-Ce este, puiul meu?
-Andra, viiino, te rog, cu mine în căsuță.
Elena continuă discuția fără să-i dea prea mare importanță, dar Ștefi se încăpățânează și insistă:
-Andra, dar te roooog, viiiino în căsuță!
Mă chinui să intru în căsuță, mă înghesui pup lângă el și îl întreb mirată, aproape râzând:
-Ștefi, ne jucăăăm?
La care el mă ia cu mânuțele de obraji și mă pupă pe ei :)) M-am emoționat până în vârfu' urechilor. Cred că Ștefi al meu e îndrăgostit. Și cred că mai știu și de cine :)) 

27 martie 2014

it's my life

"Dacă mă bârfești pe la spate, înseamnă că sunt de mult timp în fața ta."

26 martie 2014

din curte, din grădină

25 martie 2014

CC

Fă-ți griji pentru conștiința ta, nu pentru reputația ta. Conștiința este ceea ce ești tu, reputația este ceea ce gândesc ceilalți despre tine. Iar ceea ce gândesc ceilalți despre tine este problema lor.
Charlie Chaplin

24 martie 2014

tristețea de ieri

23 martie 2014

puișorii mei frumoși

neața :)
Ștefi: Andra, tu ești Regină. 
Tu ești Zână bună și frumoasă. 
Și cuminte.
somnorici
"florile" pe care le primesc de la copiii mei
de fiecare dată când ieșim afară în curte :)

21 martie 2014

Indiferență și diferență - Daniel Alexandrescu

Constat cu indignare că societatea în care trăiesc a devenit tot mai insensibilă la strigătele de ajutor, disperate, care se înalță zilnic, la tot pasul. O “surzenie” totală pare să ne fi cuprins și pe noi care trăim și alcătuim societatea în ansamblul ei.

Nu mai auzim, sau poate nu vrem să mai fim atenți la “strigătul” orfanului, al văduvei, al nevoiașilor etc. Pe diverse canale mass media ni se prezintă că părinții își “părăsesc” copiii, în căutarea unui trai mai bun (în alte țări), lăsându-i în grija bunicilor pentru o vreme, că marile companii de stat au dat/dau faliment, lăsând fără locuri de muncă zeci și sute de mii de oameni, că rata divorțurilor în familii ... 

Continuarea articolului aici.

20 martie 2014

19 martie 2014

taxi

L-am combinat pe Basti să mă scoată joi la Cinema City (sper să nu-mi mai pierd și de data asta telefonul...). Ăsta e filmul care ne permite să facem schema mea preferată: This is Spartaaaaa! :))
Vreau să am o primăvară fericită! Vreau să profit de tot ce mi se întâmplă. Pentru că e ultima primăvară pe care o voi petrece în România, pentru că sunt ultimele 3 luni trăite în Timșoara... Pentru că sunt gata s-o iau de la început în altă parte. Pentru că nu mai am de gând să las absolut nimic să mă doboare. Pentru că eu sunt Andra și pentru că eu pot! Hah, a început să devină replica mea preferată :)
În altă ordine de idei, astăzi am avut o zi nebună. Și când zic nebună, mă refer la Taxiii, du-mă unde vrei...
Dar să o iau cu începutul. 

Mă pregătesc de viața de familie, mă pregătesc să devin soție, așa că săptămâna asta sunt la foc automat: 3 consultații în 3 zile diferite. Și cum le-am dat startul de ieri și cum le-am nimerit la ore total aiurea, bineînțeles că m-au văzut copiii când am plecat. Erau toți în curte și eu i-am dat semnalul Elenei pe furiș. Ori ea nu a înțeles bine schema Ț, ori l-am dat prost, pentru că în următoarele minute eu stăteam șifonată în poarta grădiniței așteptând taxiul și copiii stăteau pe gardul ei și plângeau și urlau după mine să nu plec :))
Ariana: -Andra, nu vreau să pleci! Andra, nu pleca!
Maria: -Andra, dacă pleci eu o să fiu foarte supărată și o să-mi fie foarte dor de tine!
Când m-am uitat înapoi, Tudor plângea cu sughițuri în căsuță după mine, Alex și ceilalți se strâmbau de plânsul fără lacrimi, iar fetele stăteau spânzurate de gard și țipau mai ceva ca bocitoarele :)) Mi s-a strâns inima (imediat am asociat imaginea cu plecarea mea definitivă din iunie), dar în același timp îmi venea să râd de tabloul tragico-comic din fața mea.
Nu am putut să tac și le-am spus foarte prefăcută:
-Puiuții mei, mă duc numai până la colț. Și mă chinuiam să-mi înghesui tocurile în taxi, la care Maria oprită brusc din plâns, m-a întrebat mirată:
-Dar te duci cu mașina până la colț? :)))
Taximetristul a început să râdă.
-La colțul celălalt mă duc, m-am scos imediat. Și mă întorc repede, i-am asigurat pupându-i prin geamul murdar și făcându-le cu mâna ca de pe Titanic.
Tipu' a părut OK, asta până când am ajuns la semaforul din fața catedralei și un "jmecker" a încercat să îl depășească. Pfuai, zici că a intrat necuratu' în el. Nu mai tăcea din gură cu înjurăturile. Morți, morminte, organe, mame, rude, neam, familie, zei, cruci... Cred că a înjurat mai des decât a respirat. Și dă-i cu amenințările și dă-i cu semnele mijlocii. Nici cu ălalaltu' nu mi-a fost rușine, care deja pregătea bâta și era gata să se coboare din mașină. Puțin mai târziu s-a băgat în fața noastră și a frânat brusc. Era să îi dăm un pusi :))
Bineînțeles că m-am isterizat. L-am făcut în toate felurile și am început să țip să tragă pe dreapta că nu mai merg nici măcar un metru cu el. Ce vorbesc? A trecut pe strada Colegiului Bănățean și acolo mi-a fost dat să văd ceva ce n-am mai văzut în viața mea!!!
Doi puști de vreo 13-14 ani se chinuiau să traverseze neregulamentar strada (erau chiar în mijlocul ei) și tipu' meu isteric, o calcă în direcția lor. Aia socați că ăsta intră cu mașina în ei, au sărit în spate ca în filme. Bine că nu venea nimic de pe contra sens. La milimetru i-a ocolit.
-Băiiiiii, ești nebun la cap? Vrei să-i omori??? am început să țip și să fac cu nervii pe banchetă. 
-Trage, trage în truda mea, pe dreapta și lasă-mă, băăăăăiiiii!
Da' de unde! Îl pufnește râsu' și timp de încă 3 minute m-a asigurat că așa le aplică el corecția celor care traversează aiurea strada. Bineînțeles cu înjurăturile de rigoare. Mi-au țiuit urechile tot drumul. M-a speriat că nici măcar nu voia să oprească. 
-Băi, deci din moment ce am spus că mă dau jos, mă dau jos!
-Nuuuu, încerca să mă liniștească, încă n-ați ajuns la destinație.
-Destinația ta e iadul, am bombănit eu, fără să fiu sigură că mă aude. Și când am ajuns, surpriză, tipul mi-a cerut numărul de telefon :))))))))) 
-Mai bine crăp, i-am zis și i-am aruncat banii pe unde am apucat în mașină. Faza cea mai tare a fost când a încercat să-mi spună că a fost gratuită cursa și că nu trebuie să plătesc nimic, ba mai mult decât atât, să îl chem tot pe el când mă întorc la grădi  :))
De nervi, de frică am intrat la Xeroxul de lângă Clinică. 
Doamne, nici să nu mai aud melodia lu' What's Up, Taxi. Pe bune! =))

18 martie 2014

baby, you didn't lose me

Altele visează toată viața să-l întâlnească. Eu îl am de aproape 4 ani, dar parcă abia astăzi l-am descoperit cu adevărat. Sunt încărcată de emoții, sunt încărcată de gânduri rele, de îndoieli, de furie, de teamă, de neîncredere. Poate de-asta am izbucnit în plâns atunci când am deschis ușa.

Ne-am culcat supărați duminică seară. De fapt am spus că mă culc, dar nu am putut închide ochii toată noaptea. N-am să scriu despre lucrurile urâte care m-au făcut să vărs atâtea lacrimi, n-am să scriu despre tâmpeniile care mi-au spulberat încrederea în oameni. N-am să scriu despre traume, despre resemnare sau despre eșecuri. 
Am să scriu despre ce e frumos în viața mea. Despre el. Despre Tibi. 
M-a simțit altfel de cel puțin o săptămână. Pentru că n-am mai putut să țin totul în mine, pentru că n-am mai putut să mă ascund.
Astăzi am fost preferata copiilor. Am fost zăpacită de oboseală. Au făcut ce au vrut cu mine. N-am avut putere să ripostez. N-am avut putere să mă ridic. Am stat ghemuită într-un colț toată ziua. Și la somnul lor m-am gândit că am dramatizat prea mult tot ce s-a întâmplat în ultimii ani. Că am pierdut lucruri frumoase pentru că am fost mai atentă la greșeli decât la dovezi de iubire. Că am lângă mine cel mai frumos și mai curat suflet, dar am continuat să rămân reticentă pentru că nu am putut să trec peste unele lucruri care mi-au provocat durere.
Adevarul e că nici eu nu mă cunosc. Elena mi-a spus odată că sunt schimbatoare ca un soare și-un cer senin, urmat apoi de-o furtună, ploaie, frig și iarăși soare și iarăși bine...
Am greșit mult. Față de Tibi am greșit cel mai mult. Mi-a fost teamă să-l las să se mai apropie definitiv de mine, pentru că știam că nici măcar el nu mai are multe de frânt din mine.
Am stat de vorbă cu Ildiko în drum spre casă. Am stat în fața ei ca în fața unui psiholog. Și i-am spus despre durerile mele, despre rănile pe care le am și care nu vor să se vindece. I-am spus că vreau să fiu din nou Andra cea veselă, care râdea tot timpul. Acum, uitându-mă în oglindă, nu văd decât o fată obosită, consumată de prea multe sentimente.

El a fost singurul, dintre toți cei ce s-au perindat prin viața mea, care a rămas atunci când i-am cerut să plece. Da, a ales să rămână lângă mine atunci când am urlat să fugă.
Azi a fost cea mai lungă zi din viața mea. Și în ultimele ore am fost total diferită. Debusolată, zbuciumată. Parca nu puteam să țin nici măcar o haină de copil în mână. 
Am spus lucruri urâte. Am amintit de sentimente dureroase. Și m-am așteptat să plece. Să facă și el ca ceilalți care au plecat... Am așteptat să rămân singură. Singură ca să pot cădea mai mult. Ca să mă prăbușesc mai tare... Dar n-a plecat nici de data aceasta. A rămas acolo, așa cum a făcut-o întotdeauna.
-Mi-e rău. Am depresii. Parcă e un coșmar. Abia aștept să ajung acasă, să mă bag în pat și să nu mai vorbesc cu nimeni. Te poți ruga pentru mine? i-am scris pe whatsapp cu o oră înainte să plec de la grădiniță.
-Mă rog în fiecare seară pentru tine, mi-a răspuns repede înapoi.
Am rămas blocată cu telefonul în mână. Copiii roiau, zbierau, se zbenguiau și se jucau în jurul meu, dar nici măcar nu i-am auzit. N-am simțit nici când mi-au tras de bluză și-au lărgit-o mai ceva ca un butoi.
Apoi imediat am primit un telefon.
-Domnișoara Andra, de pe strada ...?
-Da.
-Puteți să răspundeți la ușă? Am de livrat un pachet.
-Nu sunt acasă... Ajung într-o oră.

Când, în sfârșit, am deschis ușa, am izbucnit în plâns. Băiatul s-a blocat. A zâmbit ușor și m-a întrebat:
-Așa mari emoțiile?
N-am putut să îi răspund nimic. Am luat floarea, am pus-o pe birou și mi-am continuat câteva minute plânsul.
E doar o floare, ar spune toată lumea. Pentru mine nu e. Pentru mine floarea asta e un nou început. Un început în care mi-am dat seama că am greșit enorm de mult, dar că încă pot să găsesc puterea să repar lucrurile pe care le-am frânt. Un început în care realizez pentru a mia oară că nu sunt singură, că niciodată n-am fost. Un început frumos care se întâmplă din nou între doi oameni care s-au cunoscut cu mult timp în urmă. Începutul ăla pe care am crezut că l-am pierdut pe drum....

Plâng. Plâng de la o orhidee primită într-o zi în care trebuia să mă simt rău până la capăt. Dimineață voi fi din nou cu ochii umflați de plâns în firobuz, dar cred că va fi pentru prima oară când îmi voi purta mândră roșeața din ei. Ăsta nu e un plâns de disperare. Ăsta e un plâns de început. 
-Nu plânge, Ada. Eu ți-am trimis-o ca să râzi, mi-a spus.

Dar plâng pentru că începuturile sunt întotdeauna frumoase. Plâng pentru că am alături de mine cea mai minunată persoană care știe să ierte, să aștepte, să aibă răbdare, să vindece. Plâng pentru că niciodată n-a încercat să mă schimbe. Plâng pentru maturitate și pentru înțelepciune. Plâng pentru rezolvarea lucrurilor. Plâng pentru că acum chiar vreau să construiesc ceva frumos cu omul acesta.... 
Plâng pentru mine, pentru fericire, pentru tot ce-o sa fie de-acum înainte. Plang pentru că Tibi mă citește dinainte să-mi fie greu. Plâng pentru e întotdeauna acolo, gata să mă aștepte cu brațele deschise, chiar și după cele mai grave greșeli.
Plâng pentru orhidee, pentru că e cea mai frumoasă floare primită de la el, fiindcă a sosit într-un moment în care am vrut să am timp, să-mi dau seama cine sunt eu cu adevărat.
Plâng pentru Tibi. Pentru că el e calmul și plâng pentru că eu sunt haosul. 
Plâng pentru că Tibi e calmul din haosul ce sunt.

16 martie 2014

16 martie 2003

Astăzi este a doua mea zi de naștere. Am 11 ani. Adică se împlinesc 11 ani de când m-am botezat.

14 martie 2014

aseară...

Eram deja în pat. Vreo 7 seara. Culmea, mă pregăteam să mă culc. Capul îmi vâjâia a durere, ochii roșii erau umflați de atâta plâns cu o seară înainte. Să zicem că n-am avut cele mai bune zile sau nopți din viața mea în ultima perioadă. 
Hopa, îmi vibrează telefonul. Whatsapp.
-O să trec pe strada ta.
-Poți să treci cât vrei, îs deja în pat. Mă culc.
-Vin.
Și sună interfonul. Deschid ochii.
-Zi.
-Doamne, ești nebun!!!
-Na, mă ții la ușă?
-Băi, îs deja în pat. Ce ai?
-Hai odată, mai stau mult? Mi-i frig.
Și am deschis în cele din urmă. Și a rămas două ore și jumătate. Și am vorbit. Și m-am supărat. Și am făcut crize. Și mi-a trecut. Și am râs. Și iarăși am vorbit. De nervii unor subiecte, amândoi am rupt tot ce-am prins prin sufragerie. Adică clame de rufe sau nu-știu-ce-chestie-albă-de-la-uscătorul-de-rufe.
Aveam părul vâlvoi, eram nemachiată și îmbrăcată ca de căpătat. Dar în final n-a contat asta, fiindcă după ce a plecat el, n-am mai plâns. Am râs singură prin apartament. Că asta a fost ca un bobârnac peste nas la faza scrisului cu o seară înainte pe blog. Da, despre uitatul ăsta. Păi la unele persoane nu se întâmplă. Nici după atâția ani :)

13 martie 2014

2012, 2013, 2014...

"Cel mai înspăimântător lucru, atunci când stai departe de cineva, este că nu știi dacă îi va fi dor de tine sau te va uita."

12 martie 2014

11 martie 2014

de ce iubesc eu taxiul

Pentru că îi păstrez cele mai produnde sentimente de recunoștință lui Joseph Hansom, fiindcă în 1834 a fost mai mult decât deștept să inventeze taxiul cu cai... :)) 
Pentru că sunt dependentă de taxiul din secolul 21...  
Pentru că de fiecare dată când mă aflu în el cred că e cea mai bună invenție :))... 
Pentru că în taxi întotdeauna sunt curioasă de lumea de afară... 
Pentru că doar în taxi locul meu preferat e pe bancheta din spate... 
Pentru că în taxi leg conversații frumoase, ciudate, super amuzante... 
Pentru că în taxi aud cele mai tâmpite complimente, încercări eșuate de a fi agățată sau, pur și simplu, stupidități în ceea ce priveste anumiți oameni... 
Pentru că în taxi mă supăr dacă șoferii cred că-s olteancă, fiindcă vorbesc prea mult și repede...:))
Pentru că în taxi îmi place întotdeauna să-mi clasific recordurile la logoree... :))
Pentru că în taxi, răspunsul meu preferat la întrebarea "Îmi dai și mie FB-ul tău?" este N-AM :))
Pentru că în taxi am mereu ocazia să arat șoferului că-s caransebeșancă, baptistă și educatoare... :)) 
Pentru că simt nevoia să iau taxi săptămânal la fel cum unii oameni își beau zilnic cafeaua...

10 martie 2014

pierdut telefon, găsit telefon

26.02.1014
Trebuia să îmi dau seama că ziua de miercuri va fi una proastă. M-am culcat târziu și m-am trezit târziu. Mi-am rupt poșeta în firobuz. Am întârziat la grădiniță.
Mi-am plănuit să mă culc de îndată cum ajung acasă. Vise dulci cu dulceață, la 6 după masa Basti mi-a dat întâlnire la film, la Mall.
-Vino, că-i cu Jon Snow din Game of Thrones.
E clar că m-a convins. Ajung prima la Cinema City. Trimit sms înapoi:
Sunt pe canapeaua roșie de la cinematograf. Am căutat una roz, dar nu am găsit... 
Și iată-l că apare. Mândru de el, nevoie mare se pune la coadă să scoată biletele. Eu, tolănită pe canapea ca o pisică în căutarea culcușului cel mai bun. De cum a venit lângă mine și mi-a băgat mândru biletele în ochi, am început:
-Vreau nachos, vreau nachos, vreau nachos!
Mi-a luat și nachos, mi-a reparat și poșeta.
Filmul superb. Mi-a plăcut la maxim! Basti a fost cel mai mândru de mine că am reușit performanța de a sta trează pe toata durata filmului...
Ajung acasă fără telefon. Mi-am dat seama că l-am pierdut la cinematograf. Sun la Orange pentru suspendarea abonamentului. Dar sunt pusă pe așteptare, trimisă dintr-o parte în alta... Tipic oamenilor neorganizați. Sau nepăsători. Ca să nu zic România. Toată chestia asta enervantă se întâmplă timp de aproape 30 de minute. Pierd lupta cu nervii și sun la cinematograf. Nu se sinchisește nimeni să-mi răspundă. Insist. Degeaba. Sunt la Centrul de Informații Iulius Mall.
-Faceți-mi, vă rog legătura cu cinematograful.
-A, păi știți, sunați mai bine la numărul de telefon...
-Sun, dar nu răspunde nimeni.
-Mai insistați.
Turbez.
-Repet, vă rog să-mi faceți acum legătura cu cinematograful. Nu aș vrea să mă deplasez eu până acolo ca să produc vreun scandal...
Hopa, cuvântul magic: scandal. Deja începe să fie interesată.
-Păi, spuneți, ce urgență aveați?
-Mi-am pierdut telefonul sub scaunul de la cinematograf.
-Sigur, sigur, imediat vă fac legătura.
Deci se poate și așa...
La capătul celălalt al firului aud un băiat adormit de viață și probabil plictisit de serviciu, căruia îi spun:
-Sala 5, rândul 9, locurile 13, 14.
Degeaba. Mă sună înapoi după 2 minute.
-Nu-l găsesc.
-Vă rog să insistați.
Mă sună după alte 2 minute.
-A, păi știți, a început altă tură de film. O să îl caut după ce se termină rularea filmului. Vă sun eu la 22:30 să vă spun dacă l-am găsit.
Sun acasă în Caransebeș.
-Mami, sun-o pe Adriana, dă-i toate datele mele personale și spune-i să-mi suspende abonamentul la Orange, fiindcă mi-am pierdut telefonul. Și ăștia nu vor să-mi răspundă.
Peste două minute sună Adriana.
-Fată, nu am putut să vorbesc mai departe cu ăia de la Orange fiindcă nu mai am credit și după ora 21 Serviciul de relații cu clienții nu mai e gratuit.
Mă uit la ceas. Oho, 21-ule e dus de mult. Închid. Sun din nou pe mami.
-Mami, sun-o pe Cristi, dă-i toate datele mele și spune-i să-mi suspende abonamentul.
Mă sună Cristi înapoi.
-Nu mă lasă să ți-l suspend.
Simt că îmi cedează psihicul, pentru că, din păcate am mai avut ceva treburi organizatorice de împărțit cu compania Orange...
Într-un final reușește să mi-l suspende.
22:30.
22:40
22:45.
Sun din nou la cinematograf. Răspunde o tipă. Care face legături telefonice de fix 5 minute.
Aud vocea tipului meu adormit.
-A, păi nu l-am găsit nici de data asta.
-Vă rog să îl căutați din nou, pentru că telefonul e încă acolo. E clar că atâta vreme cât încă pot suna pe el și nu e închis, mai ales că abonamentul este deja suspendat, telefonul nu e furat, dezmembrat, vândut, revândut, trecut granița :)) etc.
-A, pai a început altă tură de film.
-POFTIM???
Deja vedeam roșu în fața ochilor. Cred că îmi ieșea fum pe nări și pe urechi.
-Dar poți (și mi-a plăcut că după 3 ore mi-a dat voie) să vii la 1 fără un sfert să-l cauți singură....
Wtf? Nu putea să-mi spună de la bun început?
OK. N-are tipu' nicio vină că io, amețita lumii mi-am pierdut telefonul pentru prima oară în viață. Dar nici nu mă ajută prea mult. Ăia din biroul cinematografului nu răspund la timp, deși numărul de telefon e afișat clar pe site-ul lor. Ăia de la biroul de informații Iulius Mall, care fără nicio jenă îmi recomandă să insist, de lene să apese o singură tastă, sunt varză. Ăia de la Orange sunt horror: mă pun pe așteptare timp de o oră ca să-mi suspend un nenorocit de abonament, timp în care toată lumea putea să vorbească de pe el și în China. Și în final, tipul meu, care-i super amețit și care tooooot căuta telefonul ăla timp de 4 ore. Și tot degeaba. 
În fine, mă duc acolo cu Basti tras după mine. Ajung mai devreme și tipul meu îmi zice:
-După ce deschid ușa, poți să intri să cauți telefonul... Da' io nu cred că e la noi.
Deschide ușa și n-aștept bine să iasă toți, că m-am și băgat înăuntru. În fața mea, la nici 2 metri, cu o geacă de piele și cutia goală de la popcorn în mână, iese îngândurat Cătălin Botezatu.
Am un acces de WOW și mă-ntorc disperată către Basti.
-Basti, Basti, dă-mi repede telefonu' să fac o poză că, uite, e Cătălin Botezatu!!!
-Andra... N-ai telefon :)))
Depășesc repede faza cu pozatul, că n-am timp de pierdut. Ajung pe rândul 9, locurile 13, 14 și mă pun pe căutat. Adică întind mâna sub scaun și degetele mele fricoase găsesc husa neagră cu fundița ei cu tot. Fericirea vieții mele, mi-am recuperat "copilul"...
Vine tipul meu. 
-Mă mir că l-ai găsit. Am căutat și nu era.
-Ba da, era acolo, pe rândul 9, locu...
-Stai puțin, mă întrerupe. Nu era rândul 5? Că eu acolo am căutat.
-Glumești, nu?
-Nu...
-Am spus sala 5, rândul 9, locurile 13-14...
-Păi, na, io am căutat pe rându' 5...

Morala? N-aștepta după alții, că aștepți zadarnic. Mai bine rezolvă tu, că rezolvi mai bine. Și ești mai sigur de rezultat...

Recapitulare:
Văzut filmul Pompeii. 
Pierdut telefonul. 
Cedat nervos. 
Văzut Cătălin Botezatu. 
Găsit telefonul. 
Dramă tranformată într-o comedie. 
Happy end :))

8 martie 2014

la mulți ani, mami!

“Multe minuni sunt în univers, dar capodopera creațiunii e tot inima unei mame.” E. Bersot

“Ce puternică e iubirea de mamă! Chiar dacă vede răutate din partea copiilor ei, ea îndură cu resemnare, dar nu-i poate dușmăni și urî.” Sofocle

“O mamă e acea persoană care poate lua locul oricui, dar nu poate fi înlocuită cu nimeni.” Cardinal Mermillod

“Mâna care mișcă leaganul este mâna care conduce lumea.” William Ross Wallace

“O mamă își poate ține doar o vreme copilul de mână, dar de inima nu-i dă drumul până la sfârșitul vieții.” Anonim

"Brațele unei mame sunt alcătuite din tandrețe, iar copiii adorm profund în ele.” Victor Hugo

“O fetiță întrebată unde este casa ei a răspuns locul unde este mama.” Keith L. Brooks

“Cele mai dulci sunete dăruite muritorilor sunt Mama, Acasă și Paradis.” William Goldsmith Brown

"Mama este o ființă care atunci când vede că sunt numai patru porții de plăcintă pentru cinci persoane, spune că nu i-a plăcut niciodată plăcinta.” Tenneva Jordan

“Decizia de a avea un copil este una crucială. Prin ea hotărăști pentru totdeuna să îți lași inima să umble în afara trupului tău.” Elizabeth Stone

“Mama mea cântă fără încetare în sufletul meu despre alinare, fericire și viață. Poate că uneori uit cuvintele, dar îmi amintesc întotdeuna melodia.” Graycie Harmon

7 martie 2014

pentru 8 martie

6 martie 2014

always Adele

Din 15 aprilie 2013 am ajuns la concluzia că ăsta este cel mai frumos și trist cântec pe care l-am ascultat în ultimii 2 ani. Am plâns mult când l-am auzit prima oară. Am plâns mult pentru că mi s-a potrivit fiecare vers, fiecare notă, fiecare întrebare din el. 
Au trecut 11 luni de atunci și încă plâng. Încă mă răscolește. Încă mă întreb. Încă regret. Eu nu știu dacă vreodată o să mă vindec de tristețea din el. Mă doare, dar îl păstrez în mine. Pentru tot ce-a însemnat în ziua aia. Și-n următoarele. Pentru tot ce înseamnă astăzi. Și mâine. Și-ntotdeauna.

"Când ești fericit te bucuri de muzică.
Când ești trist înțelegi versurile."

5 martie 2014

de 8 martie

4 martie 2014