31 iulie 2014

compar(ațiile)

"Comparațiile sunt ușor de făcut, odată ce ai gustat din perfecțiune... Ca un măr ce atârnă de un pom l-am ales pe cel mai copt."

29 iulie 2014

punctul pe Billa :))

Pentru că nu am vrut să îi arat la webcam ochii umflați de atâta plâns (fiindcă am renunțat la cel mai frumos job ever!!!) și din cauza asta mi-am improvizat o mască super șmecheră, adică o plasă de la Billa strâmb tăiată, Tibi s-a încăpățânat să nu mi se dezvăluie nici el... :))

28 iulie 2014

Tibi știe cel mai bine =))


27 iulie 2014

Tom & Jerry

26 iulie 2014

CUMPĂR CĂRȚI

Depresia unei fete își găsește cu ușurință leacul în shoppingul de haine, genți sau pantofi. E terapia satisfăcătoare cea mai la îndemână, în urma căreia realizezi că brațul plin de cumpărături vindecă orice durere, supărare, tristețe, dor și ce mai vreți voi.
Ei bine, la mine lucrurile stau "puțin" altfel. Depresiile mele după ceva/cineva se vindecă prin cărți. Da, ați citit bine. Cumpăr cărți în disperare, le citesc ca nebuna pe nerăsuflate și apoi le așez frumos pe rafturi în bibliotecă pentru a-mi bucura ochii super mândri de titlurile lor: ce frumos stau aranjate, după ce au fost răsfoite și savurate din plin pagină cu pagină...

În ultimii 4-5 ani, genul de lectură mi s-a schimbat aproape complet. Dacă înainte disperam după cărți horror, drame sau volume de poezii, acum tot ce caut într-o librărie sunt cărți cu evrei și despre evrei. Cărți despre Holocaust și supraviețuitorii lui, cărți despre Hitler și șleahta lui de naziști (vezi, Doamne, personalițăți celui de-al Treilea Reich), despre nazism -în general-, Eva Braun, Auschwitz -în special- și multe alte tangențe ale subiectelor mai sus amintite.

Săptămâna asta a fost prima săptămână fără copii. O săptămână de coșmar care a trecut atât de greu, ca durata a 10 ani. Săptămână goală și urâtă pe care mi-am alinat-o cu 6 cărți cumpărate:
Cristos pe ulița evreiască - Richard Wurmbrand (cartea asta am căutat-o ani de zile la rând!), 
Cuptoarele lui Hitler - Olga Lengyel, 
Pendulul vieții - Hédi Fried
A treia viață - Hédi Fried
Serafita – Concert pentru harfă şi ghilotină - Cristian Bădiliță
și, nu în ultimul rând, cartea de care sunt cea mai mândră că am reușit s-o fac să fie a mea:
Mami are cel mai tare șef din lume! Spun lucrul ăsta pentru că datorită lui am aflat de cartea asta (îmi trimite neîncetat cărți la împrumut despre evrei și Holocaust), pe care am citit-o șocată. Și după ce am ajuns la sfârșitul ei, am pornit într-o foarte-foarte neobosită căutare a ei. Am căutat-o peste tot, inclusiv la cele mai renumite edituri. Degeaba. Nimeni nu știa nimic de ea (sau nu voia să mai știe). Nici pe comandă specială nu am reușit să dau de ea. A devenit obsesia mea de fiecare dată când intram într-o librărie. 
Și după o perioadă infinit de lungă, după ce am exasperat toți anticarii și am fost pe punctul de a-mi pierde orice speranță în privința ei, AM REUȘIT S-O CUMPĂR! Deci mă felicit pentru perseverența mea și sunt tare mândră de achiziționarea ei!
DAR mai am o problemă de rezolvat, care mă chinuie la nesfârșit.  Nu găsesc niciunde următoarele două cărți:

Întoarcerea la viață, de Hédi Fried

Dicționar de vise apocrife, de Constantin Andronache.

Așa că apelez la aceia dintre voi care aveți cărtile astea două, le-ați citit, nu le mai găsiți locul în bibliotecă și vreți să le vindeți. Nu contează prețul lor! Vă rog, lasați-mi un comentariu sau un e-mail la adresa de profil.
Mulțumesc!

25 iulie 2014

CORECT!

Mai bine spus de atât nu se poate... :))

23 iulie 2014

dans le jardin

Zboară, puiule, zboară :))

22 iulie 2014

de la Maria

Fetele mi-au cumpărat cadouri frumoase. Trusoul pentru noaptea nunții, ciocolată cu Cea mai bună prietenă, trusă de machiaj, album foto, geantă și cercei. Și totul a venit la pachet cu felicitarea, urarea, de fapt, a Mariei, asistenta medicală. Am plâns mult timp cu ele și voi plânge mult timp fără ele... 
M-am simțit fain cu colegele mele, au învățat să mă cunoască cum sunt eu cu adevărat. Mi-e dor să mai ascult muzica populară cu Gabi și să plâng că plec din grădiniță, mi-e dor de discuțiile mele despre Dumnezeu cu Maria, mi-e dor de farsele Roxanei, de Claudia, de Klaudia cealaltă, de Luci care tot timpul îmi găsea ceva frumos de admirat în haine, machiaj sau păr, mi-e dor de Mariana cu care am împărtășit multe lucruri frumoase, mi-e dor de râsul de vrăjitoare al Andreei, pe care m-am ambiționat să îl învăț și eu. Mi-e dor de fetele de la bucătărie, Maria și Veronica.
Nu în ultimul rând, mi-e dor de Elena, cea care a reușit să mă facă să nu mă cert niciodată cu ea. Cea cu care am împărțit atâtea și atâtea... Și pe care am făcut-o să plângă mult atunci când mi-a dat cel mai frumos cadou și când am plecat...
Ce a fost, a fost frumos. S-a dus, dar frumusețea asta a timpului petrecut în grădi o păstrez în mine. Cred că pentru totdeauna :)
PS: Chiar acum, când scriu postarea asta, m-a sunat Maria, asistenta medicală (deși m-a sunat și sâmbătă și duminică să mă verifice de depresii) să-mi dea copiii la telefon.
Doamne, mi s-a topit inima să-i aud din nou cum mă strigau cu bucurie.
-Andra, tu ești plecată în concediu să te măriți cu cineva, nu-i așa? m-a întrebat Maria :))
-Andra, mâine vii la grădi, da? m-a întrebat Ștefi.
Ioooi... :(  

21 iulie 2014

a(casă)

Sunt în Caransebeș. După o săptămână în care am plâns alături de copii, colege, părinți la grădiniță și noaptea când îmi faceam bagajele, vineri seara m-am mutat definitiv în Caransebeș. De fapt, nu am avut atât de mult timp la dispoziție să mă simt rău. În fond, n-au trecut decât câteva zile.
De două sâmbete merg la nunți. Sâmbăta trecută am avut ocazia să mă minunez iarăși cât e de urât Oțelu Roșu. Dumnezeu să mă ierte, dar eu oraș mai urât ca Oțelu n-am văzut de când mi-s și nici nu cre' c-o să mai văd vredată. 

Apoi duminică m-am trezit târziu, cu oasele obosite și ochii împăienjeniți de somn. Azi m-am apucat robotic, de dimineața până seara, să fac curățenie printre bagaje. Am sortat hainele, ocazie bună să scap de cele plictisitoare, le-am aranjat frumos în dulapuri, în cutii pentru Germania și am plâns pe furiș până a venit mami acasă. Nu știu de ce simt nevoia să mă ascund. Noaptea sufăr de sindromul-celui-părăsit. Mă trezesc cu durere în suflet și stau blocată în amintiri minute în șir. Plâng. Și adorm plângând. Și dimineața când mă trezesc, am impresia că țin plumb pe piept. 

Mă simt singură. Sunt acasă, în sfârșit sunt acasă, dar mă simt singură. Fiindcă e ciudat: acum când stau lângă mami, plâng după copii. Și când voi sta lângă Tibi, voi plânge după mami. E ca un cerc al slăbiciunilor la care mă întorc mereu și mereu. Întotdeauna conștiincioasă, întotdeauna supusă.

Acum câteva ore m-a sunat:
-Andra, sunt în Romania, vino la OK. Te aștept.
-Nu mi-ai zis că vii în țară. Nuuu vin, că îmi fac curat prin cameră.
-Vino!!!
-Nuuu, că am mâncat ustoroi, continuam să mățâi. Cred că, de fapt, îmi plăcea că se ruga de mine să merg :))
-Vino, ești nebună? N-are nimic, ce ai? Te aștept.
Și m-am dus. Și după două ore de povești, a reușit să mă facă să mă simt ok.

Mâine mi-am programat o ședință rapidă de shopping cu Adriana când iese de la serviciu. Miercuri mami vrea să mergem la Reșita. Mai devreme i-am zis că nu mai vreau să merg deloc în Timișoara. Și m-am oprit aici. Am vrut să continui, să-i spun că mi s-ar strânge inima să fiu acolo și să nu merg deloc la grădiniță... 
Mă bucur că voi avea câte ceva de făcut în fiecare zi, dar trebuie să recunosc că nu așa mi-am dorit să fie ultima mea lună petrecută în România... :(
Sunt ciudată, creierul meu e ciudat. Încă îmi dă semnale că nu m-am obișnuit cu demisia de săptămâna trecută. Încă am impresia că ăsta e doar un concediu. Primul pe care mi-l petrec în Caransebeș. Și că de luni am să merg iarăși la grădi.
În noaptea asta a început să plouă (și lucrul ăsta nu mă ajută cu nimic). Întâi mărunt, apoi zgomotos și acum toate străzile sunt inundate. Și picurii de ploaie lovesc în geam de parcă ar fi toamnă. Și e toamnă, numai că nu afară. E toamnă în mine.

20 iulie 2014

Loys în Timișoara

19 iulie 2014