31 decembrie 2015

despre mine. 2015

"Chiar așa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toți oamenii... un om cu calități și cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte mărețe, dar totodată ar trebui să se simtă rușinat de anumite fapte care nu-i fac cinste... Un om cu greșeli omenești, cu experiențe de viață frumoase, dar și urâte, un om cu frământări interioare și cu temeri, un om care a fost foarte fericit, dar și cumplit de nefericit, un om care s-a prăbușit și s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată. Un om care a crezut orbește în oameni, în fericire și în iubire și care a cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor...
Sunt un om care a avut și căderi, care a mințit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final conștient și dezgustat de toate decăderile lui, le-a regretat și s-a străduit să evolueze spre bine...
Sunt un om care a înțeles, într-un târziu, că viața nu trebuie să fie perfectă pentru a fi fericit - și că fericirea nu este condiționată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber și de a avea iubire... Un om care s-a trezit adeseori în rutină și amorțit, care a rătăcit pe drumuri incerte și care a făcut alegeri proaste...
Sunt un om care a înțeles că iubirea nu oferă garanții, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac își ia zborul și că, oricât de mult am iubi și oricât de mult ne-am dăruit, oamenii ne pot abandona, ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei.
Sunt un om care a cunoscut binele și răul, care a ales rațional, dar și irațional, un om care, atunci când privește în urmă, are multe regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite...
[...]
Sunt un om care iartă fără a aștepta să i se ceară iertare, care acordă încă o șansă și încă una, crezând în rebilitare; un om capabil să uite orice rău, dacă i se oferă puțină iubire...
Sunt un om care se îndrăgostește nebunește și fulgerător, care nu-i uită și nu-i urăște pe aceia pe care i-a iubit candva... Sunt un om imprevizibil de multe ori, un om care a spus pleacă!, atunci când ar fi vrut să spună rămâi!, un om care a plecat, atunci când ar fi vrut să rămână, un om care ar fi vrut să plece, atunci când a rămas...
[...]
Am învățat că a aștepta după alții înseamnă timp pierdut și amânări inutile. Am învățat că nu are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viață în care nu sunt dorită și nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost. 
[...]
Am învățat să respect și să accept alegerile celorlalți, chiar dacă acestea îmi influențează viața și îmi răstoarnă universul.
[...]
Am învățat că nu merită să plâng după oamenii care nu m-au iubit și care m-au abandonat. Că aceia care m-au însoțit o perioadă pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu au fost decât niște umbre care doar m-au privat de soare...
Irina Binder, Fluturi (volumul I)
23 aprilie 2014, Pădurea Buziaș

29 decembrie 2015

în Serbia

28 decembrie 2015

28 decembrie

"Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar știu că fără tine nu există niciun viitor."

26 decembrie 2015

a II-a zi de Crăciun

3 zile mi-a luat mie și Roxanei 
să facem bradul ăsta :))

25 decembrie 2015

de Crăciun

plăcintă bavareză
:))
:))
la buni acasă
ultimul stâlp din familie...
de la Oti ❤

24 decembrie 2015

Praga (3)

Când am aflat că o să mergem în Praga, primul loc de vizitat care mi-a venit în minte a fost cimitirul vechi evreiesc. Datează din prima jumătate a secolului al XV-lea și este unul din cele mai misterioase locuri din Europa. Cimitirul mi-a amintit de cultura interesantă a poporului ales, fiindcă aici toate mângâierile, condoleanțele, durerile sunt zugrăvite în același tablou: morminte fără flori - doar din când în când pe câte o piatră funerară se găsesc pietricele, amintind de perioada în care israeliții erau încă nomazi și își înmormântau morții acoperindu-i cu pietre, pentru a-i proteja de animalele deşertului. 
Facinant loc de mister mi-a fost dat să văd în tăcere, cu pași mărunți și sub picurii grei de ploaie care se izbeau molcom în umbrela deasupra capului! Uneori, pietrele aplecate de atâta vreme trecută către pământ, deveneau sticolase și-mi păreau adevărate oglinzi îndreptate spre o altă lume... 
Decorul a fost mirific, în mijlocul clădirilor care se contraziceau una pe cealaltă cu influență gotică, renascentistă, barocă, romanică, stă un cimitir întins și foarte, foarte vechi, care-și trimite spre cer ultimele zvâcniri de viață: obositele pietre funerare cu frunzele maronii care încă înfrumusețau mușchiul verde așezat cuminte peste tot... lumânări aprinse în geam într-o clădire din apropiere... cerul pictat în gri închis, întocmai ca cel a lui Bacovia... Solemnitate. Tristețe. Timp mohorât. Reverență. Atmosferă apăsătoare. Suflet îndurerat.
Cu siguranță sinagoga Pinkas este cea mai tristă sinagogă în care am intrat vreodată. Toți pereții ei sunt inscripționați cu numele evreilor cehoslovaci care au fost victimele nazismului. A fost cel mai tulburător lucru pe care l-am văzut în Praga și durerea pe care am simțit-o, lacrimile pe care le-am vărsat citind acele rânduri de viață trecute atât de ușor în moarte n-am să le pot descrie niciodată în cuvinte. Niciodată.
dancing house
Panna Cotta