13 august 2017

timeless

12 august 2017

celor de vizavi

E vară, e perioada cea mai frumoasă din an și deși lumea se plânge de țânțari și de caniculă, eu mă plâng de Guță. Dar să o iau cu începutul. Săptămâna asta trăiesc din nou blestemul geamurilor deschise. Dacă până zilele trecute mă consolam la săracul gând că tot coșmarul are loc doar în weekend, acum îl trăiesc în fiecare noapte. Vizavi de fereastra mea e ditamai clubul. Cine l-a proiectat cu siguranță nu a avut nicio cunoștință necesară despre izolarea fonică. Sau poate că nu i-a păsat. Problema e că-mi pasă mie. 

Club plin de gălăgie, clienți nebuni și scandaluri în centrul orașului? Da, în România se mai întâmplă. Și probabil și-n Albania, dacă tot au străzi în valuri și case în formă de vapoare. Dar nu contează asta. Contează că la noi pe stradă se tot întâmplă de vreo câțiva ani. Chefuri, muzică nebună (și proastă mai ales), șmecherași de cartier, pițipoance, drogați, bețivani, țoape isterice și bete, bătăi, amenințări, scârțîit de roți, trântit uși mașini, țipete, urlete, chiuieli și mult, mult zgomot. Pentru nimic, aș adăuga cu franchețe. De vomă, sânge și alte nevoi făcute pe pereți, scări și porți nici nu are rost să mai amintesc. Pot intra într-un domeniu care face cunoștință la propriu cu hepatita și nu vreau asta.
Ideea e că nu mă pot obișnui să dorm așa, oricât de mult aș vrea și oricât de pacifistă aș încerca să fiu. E de-a dreptul frustrant să mi se audă în toată camera toată noaptea tot playlist-ul cu Nicolae Guță. Ce Florin Salam, Pește, Vali Vijelie sau Romeo Fantastic? Guță, dom'le, Guță. Să se știe că la noi în oraș oamenii îl preferă pe "Lae".  Deci manele. Muzică lăutărească, apoi house. Rock și torogoți. O singură dată Cargo și Kings of Leon. Probabil și alea le-au nimerit pe la butoane din greșeală...

Reiau. Cineva să-mi spună de ce trebuie să stau trează în fiecare noapte pentru că manelele de vizavi îmi penetează serios termopanul doar ca să ajungă să-mi scârțâie grav în urechi? A doua zi sunt zombi de oboseală. Nu, nu îmi petrec nopțile în studiu, nu-s chinuită de vreo boală, nu-mi plânge copilu' de colici, nu mă uit la filme horror. Tot ce fac e să trăiesc pe o stradă care odată a fost liniștită. Acum e "pă sistem","ceea ce înseamnă foarte mult. Și na, mă gândesc că înseamnă cât de cât o chestie, înțelegi?" Această "scenă clubbing in the middle of the people" îmi umple până la refuz sufletul de fericire și voie bună, mai ales când privesc disperată apusul soarelui pe geam și știu ce se va întâmpla odată ce se lasă întunericul. "Da, dar e ok, bă"...

Apusul îmi place să-l privesc, scandalurile nu. Ultima oară cand am supravegheat un scandal spânzurată pe fereastră, am văzut un tip plin de sânge cu capul tot spart, înfășurat ca o clătită într-un cearșaf și aruncat într-un taxi ce făcea pe Ambulanța. Ah, uitasem, tot filmul Chucky  se desfășura în plimbările romantico(cu farurile stinse)-tiptil ale Poliției ce mergea, dar n-ajungea și în valul de amenințări cu bâte, cuțite și, bineînțeles, renumita, nelipsita lopată (!) despre care știm cu toții că a distrus parbrizuri și a provocat reconstrucții faciale pe la Timișoara...

De bețiile trase și-n club și-n afara lui când mai reușesc să scriu? Uite, n-am apucat să spun cât de mult urăesc femeile bete care urlă ca mierlele pe sub geamul meu. Devin atât de penibile atunci când imită bărbații în prostie! Mă irită până la ultimul fir de păr fustele lor vulgare de jumătate de palmă și mersul lor legănato-scuturat pe tocurile strâmbe de la băutură. De bărbați aș putea lejer să mă abțin... Ei chiar sunt din alt film. Un film și mai prost, evident. Mă mir totuși că teii de pe stradă nu s-au uscat de la atâta urină... Ce să mai? Un întreg tablou macabru de pierdut chei, încercări de violuri, sunetul cascadei Niagara, behăituri, iubiri pătimașe în aburii alcoolului, bătăi crunte ș.a.m.d.

Dragi frecventatori ai iadului de vizavi,
am o rugăminte la voi: nu mă mai deranjați cu poveștile voastre nemuritoare spuse la un colț de stradă, spuse lângă mașini, sub fereastra mea deschisă sau pe scările mele. Nu mă interesează să vă spăl cu furtunul a doua zi de dimineață sângele și voma de pe trotuarul meu, nu vreau să știu picanteriile vieții voastre intime, cât purtați la pantofi sau câți litri de bere + votcă + pachete de țigări și alte droguri ați consumat în doar două ore. Nu are rost să mă încărcați negativ cu întâmplările voastre "de peste Prut și țiganii de la Sofia." Știu că "aveti o groază de prieteni care pentru o mie de parai ne taie pe toți și pe familile noastre". E suficient circul muzical care se aude necontenit din boxe, nu-mi mai trebuie Romeo pe sub balcoane sau doamne Bovary pe lângă rulouri... Duceți-vă liniștiți acasă, vă rog cu toată plictiseala din lume. Sunt sătulă de chefurile voastre. Sunt ratate oricum. Chiar nu are rost să mai pierdeți vremea prin iad. O s-o tot petreceți o veșnicie. Nu vă grăbiți să-ncepeți de pe acum.

Cu drag,
cineva care a stat noapte de noapte 
"de veghe în lanul de secară".

10 august 2017

I swear

8 august 2017

2500 de zile împreună

Le-a numărat, le-a calculat și le-a anunțat. Tibi mi-a spus că astăzi împlinim 2500 de zile de când ne-am început relația. Asta a fost cu aproape 7 ani în urmă :)

6 august 2017

5 august 2017

Bergersen

4 august 2017

enjoy my summer

N-am să scriu mult despre lista mea de ignorați, asta pentru că este destul de lungă și pentru că mie, în general, nu-mi face nicio plăcere să-mi pierd vremea vorbind despre oameni mediocri. Ce e important de reținut e că în ea sunt exact persoanele cu care nu vreau să intru niciodată în contact - pe telefon, pe Whatsapp, pe Viber, pe Skype, chiar și pe Facebook. A, chiar. Ultimul block l-am dat ieri, când cineva s-a deranjat degeaba să-i scrie lui Tibi pe contul de Facebook: Mesaj pentru Andra. Moment penibil la fel ca tot mesajul expeditorului anonim...
Să nu mă înțeleagă lumea greșit. Eu am răbdare să ascult ofurile oricui, însă totul până la o limită. Întotdeauna când apăs butonul de ignore, îl apăs cu un motiv bine întemeiat. Recent am descoperit  că nu-mi mai place să mă obosesc oferind explicații. Că nu mai permit nimănui să mă tragă la răspundere pentru ceva ce nu am făcut sau să mă deranjeze inutil reproșându-mi tot felul de lucruri neadevărate. Eu știu foarte bine cum sunt în realitate, nu am nevoie de nimeni care să mă caracterizeze, să mă judece sau mai rău, să mă eticheteze. Nu mă interesează opinia celor din jur, nu-mi organizez viața în funcție de doleanțele unora și nu o să plâng niciodată noaptea sub cearșaf din cauza răutăților pe care, dacă nu aș avea posibilitatea ignore-ului, aș fi nevoită să le ascult (cel mai probabil) zi de zi... 
Slavă Domnului că s-a inventat taxi-ul și block-ul :))
În principiu, nu știu cât e de greu să rămâi în lista mea de contacte "bune", dar știu cât de ușor e să treci în blocklist. Trebuie doar să fii lipsit de bun simț, paranoic și gata, ai trecut la cele veșnice - ignore.
So...

3 august 2017

cinci

2 august 2017

miercuri

Și premiul pentru cel mai penibil moment din săptămână merge direct la moșulețul care putea lejer să-mi fie bunic:
-Nu vă supărați, am o întrebare pentru dumneavoastră, mi s-a adresat tare respectos, înclinându-și puțin capul, ceea ce m-a făcut să mă îndrept curioasă spre el cu gâtul lungit.
-Sigur. Spuneți, îi răspund cel puțin la fel de respectuasă, așteptând cuminte întrebarea.
-Știți cum se numește o domnișoară ca dumneavoastră?
Am vrut să-l corectez doamnă, dar fără să presimt ceva nepotrivit, m-am grăbit să-i spun:
-Nu, cum?
Îmi zâmbește satisfăcut de răspunsul meu naiv și cu toți dinții aruncă bomba:
-Bunăciune!
N-am știut dacă trebuia să râd de penibilitatea situației sau dacă-mi venea să plâng de nervi. Am reușit să-mi arunc totuși ochii ca racheta în tavan, să-mi fac cruce și, în timp ce-i arătam spatele, să murmur un Doooamne lungit ca ziua de luni după duminică :))

1 august 2017

despre timp

"Acum ceva timp, am dat timp timpului. Timpul n-a dat nimic înapoi. Iar eu cu timpul uit."

31 iulie 2017

cineva a spus odată

"Rănile care nu se văd... dor cel mai tare și se vindecă cel mai greu."

29 iulie 2017

aseară

L-am văzut aplecat peste revistele aranjate frumos pe raft. Ținea una din ele pe genunchi și cu degetul urmărind fiecare rând, citea fiecare cuvânt cu sete. Buzele îi murmurau necontenit silabe și părea că nu observă nimic în jur. Involuntar mi-am coborât ochii către pantofii lui. Erau murdari și folosiți. Și rupți. Nu părea să aibă mai mult de 12 ani. Un nod mi s-a pus în gât și după ce l-am urmărit un timp cu privirea, am lăsat căruciorul de cumpărături la o parte și m-am îndreptat spre el:
-Bună. Îți place să citești?
Și-a ridicat umit privirea și s-a uitat drept în ochii mei. M-am așezat lângă el și am așteptat să-mi răspundă. Era rușinos. Avea emoții.
-Da, foarte, foarte mult. 
Nu știu ce mi-a venit, dar am continuat imediat:
-Și vrei să-ți cumperi revista asta?
A lăsat privirea în jos, s-a uitat la ea, apoi și-a întors capul către mine și mi-a spus sfios:
-Da, dar eu nu am bani...
Chiar dacă m-am așteptat la răspunsul lui dinainte să mă așez lângă el, m-am blocat. Am simțit cum mi se strânge inima în piept și parcă preț de câteva secunde mi-au trecut înaintea ochilor toate cărțile după care am întins nestingherită mâna pe rafturi. Nu mă gândisem niciodată la varianta în care mi-aș dori să citesc, dar nu aș avea posibilitatea să-mi cumpăr cărțile respective. Sunt o cititoare pasionată și oricând aș recunoaște în mulțimea de oameni pe cineva care-mi împărtășește înclinația spre citit. Dar băiatul ăsta avea ceva special la el, iar felul în care era îmbrăcat m-a făcut să mă ridic în picioare și să-i spun repede:
-Ți-o cumpăr eu.
Ochii i s-au umplut imediat de licurici. După o pauză de tăcere, s-a ridicat și m-a întrebat la fel de timid ca prima oară:
-Vă pot duce la celălalt magazin? Aș vrea să-mi cumpăr o carte.
Nu are rost să mai descriu sprâncenele ridicate ale paznicului și privirile care-l măsurau pe băiețel dezaprobator din cap până în picioare. M-am grăbit să trec în rând cu el și l-am săgetat cu privirea, parcă luându-i apărarea celui din urmă. Eram îmbrăcată frumos, deci am trecut testul. S-a liniștit.
-Ce om superficial, m-am gândit. Banii și aspectul contează, sufletul nici măcar nu se pune pe cântar...
După câteva minute în care i-am cumpărat tot ce și-a dorit, multumindu-mi de zeci de ori, aproape că a fugit fericit cu brațele pline. Nu-mi stă în fire, dar am rămas fără cuvinte în urma lui. Sărea de bucurie. Nici măcar nu apucasem să-l întreb cum se numește. Am ajuns lângă ai mei ținând în mână un portofel mai gol, dar ochii plini de lacrimi.

24 iulie 2017

I don't let people in

21 iulie 2017

yesterday

20 iulie 2017

19 iulie 2017

pe interzis

La o zi după faza cu Jumbo, mă aflam în Caransebeș într-un taxi. Nimerisem la un moșulet tare simpatic care s-a chinuit să-mi explice (mai bine de jumătate din drum) cum a avut loc "Marea Unire" dintre Fulger Taxi și Nina Taxi, că a intrat pe interzis. Bineînțeles că nici el nu și-a dat seama, da' nici eu, mai ales că eram obosită și moartă de plictiseală. La jumătatea străzii, o mașină "intră pe contrasens", ne taie drumul și se oprește direct în fața noastră. Moșulețul meu pune brusc o frână de am crezut că-i trec cu dinții prin scaun, așa că a urmat un scârțâit de roți și un posibil accident evitat în ultima clipă.
La volan era, bineînțeles, un tânăr. El nervos, moșulețul speriat, eu șocată. Dar nu apuc să mă minunez bine de inconștiența celui dintâi, că imediat își dă jos geamul și începe să urle ca un apucat la bietul meu taximetrist preavinovat. 
-Alt isteric, m-am gândit. Unde truda îi găsesc și îi adun pe toți tocmai eu?...

-Unde te bagi? Undeee? Tu nu ai văzut că e interzis?! Tu nu vezi pe unde circuli? Întoarce imediat!
Și urla până îi ieșeau ochii din orbită și îi săreau venele din gât. Între timp, București style, se adunase o ditamai coada de mașini în spatele lui, cu tot cu șoferi nervoși, claxoane, trimiteri către rude ș.a.m.d. Dar domnului necunocut nici că-i păsa. Își vedea mai departe de țipete și jigniri. Al meu taximetrist se pierduse de mult timp în explicații, iar acum încerca să se scuze naiv:
-Nu am văzut, vă promit... Mă iertați, vă rog frumos!
Celălalt și mai isteric:
-Nu mă interesează! Nu mă in-te-re-sea-ză! Nu mie trebuie să-mi ceri iertare! Că nu mă interesează!
-Domnule, mă duc puțin în față și întorc mașina... Acum mă duc...
Atât i-o trebuit să audă, că istericul din stânga mea și mai tare a început să răcnească:
-Ce faci?! Unde?! Acum întoarce! Unde să te duci? Mai în față e șeful de circulație! Întoarce acum!

Detectând tonul total nepotrivit și sunetele înalte care poluau fonic întreaga stradă, urechea mea stângă mi-a amintit deodată ce înseamnă respectul pentru un om mai în vârstă, așa că m-am târât ca o râmă din spatele scaunului din dreapta până în spatele scaunului șoferului, am deschis geamul și cu un ton categoric am început și eu:
-Dom'le, dar se poate să urlați în halul ăsta la un om cu părul alb în cap?! Vă poate fi tată! Ok, am înțeles că am intrat pe interzis. Nu e nimeni nici chior, nici surd. Ați semnalat greșeala, vă apreciem gestul. Întoarcem imediat. Dar nu mai țipați așa la o persoană mult mai în vârstă decât dumneavoastră. Nu vă e rușine? Răcniți la el până nu mai aveți voce? Unde vă este respectul pentru cei bătrâni? Rușine, rușine să vă fie!
Ăsta se oprește șocat din țipat.
-Bun, mi-am zis repede în gând. Am autoritate în fața istericului, deci putem să plecăm liniștiți acasă.

Mă uit la el, mă decapitează din priviri, dar nici eu nu mă las mai prejos, mai ales că o sprânceană îmi urcase deja până la cer și mă pregăteam serios de a doua tură de muștruluială. Nu-mi place să dau lecții de educație în public, dar țipatul la bătrâni nu l-am tolerat niciodată și nu aveam de gând să încep acum. El însă a apucat să apese nervos pedala de accelerație și dus a fost, lăsând numai fum în urma scârțâitului de roți. Mă așez cât mai confortabil în același loc și-mi întreb satisfăcută moșulețul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:
-Mergem?
Dar ce să văd? Moșuletul meu e și mai speriat și tremură și mai tare:
-Doamnăăă, ăla era șeful de la circulație. Ați țipat la șeful de la circulație..
Îi răspund foarte calmă și total indiferentă:
-Da' de unde! A zis că în față e șeful de circulație, de asta a tot țipat să ne întoarcem imediat cu mașina.
Dar taximetristul nu renuntă la idee și începe și mai tare să se vaite:
-Nu, doamnă, credeți-mă din suflet. A zis că "eu sunt șeful de la circulație, întoarce acum", dar probabil dumneavoastră nu ați înțeles bine că erați în partea cealaltă și aveați geamul închis. Abia dup-aia l-ați deschis ca să îl puneți la punct...

Na, am ce pot să mai spun? :)) M-am simțit exact ca la examenul de conducere, când pe o stradă întreagă m-am contrazis la sânge cu polițistul din dreapta mea:
-Ați luat virajul la stânga prea strâns și ați intrat pe contrasens.
-Nu aveam cum să-l iau prea strâns, pentru că pe contrasesc așteptau mașinile la semafor și dacă intram pe banda lor de circulație, cum ați spus mai devreme, făceam accident :))

18 iulie 2017

J de la Jumbo

Arad. Jumbo. Toaletă. Acum două săptămâni. Ajunsă în fața oglinzii, încep să mă spăl pe mâini, observându-mi dezamăgită părul care se încăpățâna să-mi stea ca niște crengi pe cap. Lângă mine o femeie tânără și grasă de etnie romă. În momentul în care ea a terminat de spălat, de nicăieri (chiar în spatele meu) apare femeia de serviciu. Mică, bătrână, stafidită și isterică. Fuge direct lângă țigancă și începe să urle cât o ține gura:
-Ai grijă! Ai grijă! Că uite ce îmi faci la oglindă! O stropești toată și eu numai ce am spălat-o! Ai grijă!
Și țipa și urla cât era ea de pișpirică. Țiganca blândă, dar în același timp șocată de asprimea bătrânei, tot încerca să îi explice calmă:
-Tanti dragă, da' io nu am făcut nimic la oglinda asta. Nu io am stropit-o... M-am spălat frumos pe mâini și nu am făcut mizerie, mânca-ți-aș gura matale.
Degeaba. Ca și când ultima n-ar fi zis absolut nimic, baba isterică își vedea de ceartă mai departe și trăgea mopu' ăla după ea atât de amenințător, de zici că era posedată până la ultimul fir de păr din ceafă.

În același timp vine o tipă angajată la Real (am recunoscut-o după legitimația de pe piept), se spală pe mâini în grabă și începe să își fluture neglijent mânile exact în direcția oglinzii frenetic disputate. Mă uit blocatâ cum altă tură de stropi mari de apă mânjesc atât de uniform oglinda... Dar ce-mi văd ochii mai departe?! Femeia de serviciu stă neclintită lângă țigancă, țipând și mai tare, făcându-i observație după observație, fără să bage în seamă adevăratul făptaș...
În momentul ăla nu știu dacă am simțit că-mi dau coarnele în frunte sau că-mi crește coada până la glezne, dar imediat mă bag între ele și ofticată îi spun femeii de serviciu:
-Dar domnișoarei care acum vă murdărește oglinda, chiar nu îi spuneți nimic? Ia uitați ce v-a făcut! Și aproape băgându-i degetele mele proaspăt spălate în ochi, îi arăt imediat "opera de artă" de pe oglindă.

Țiganca stă ce stă blocată până începe să-și dea seama că, de fapt, eu cu ea țin și odată începe să urle cât o țin plămânii, neuitând să-și urce poalele direct în creștetul capului:
-Haoleu, haoleu! Ați văzut? Imediat a venit să țipe la mine, că a văzut că io îs țigancă! Imediat m-a acuzat! Și a început să țipe și asta la rândul ei, de simțeam că urechile mele rămân veșnic îngropate în sunetele lor ascuțite. Așa că în loc să le împac pe certărețe, m-am trezit în mijlocul lor rugându-le fără spor:
-Vă rog, liniștiți-vă! Calmați-vă! Vă rog!
În tot vuietul ăsta de amenințări și ceartă, am avut timp totuși să gândesc la rece, plină de remușcări:
-Da' cine, Doamne, iartă-mă m-a pus să le îmbârlig? Altă treabă chiar nu am de făcut, decât să le dau ghes să se bată pe aici?!
Într-un final ies dintre ele neșifonată și după ce țiganca a avut grijă să o pârască (în toate detaliile) pe vinovată la bărbatu-su care o aștepta afară, vine repede după mine și continuă cu nemulțumirile:
-Ați văzut, fata, ați văzut? Așa fac toți! Numai dacă ne văd că suntem țigani, toți încep să urle la noi...
Las spiritul de justițiară la o parte și mi se strânge inima. Săracii țigani, ei chiar sunt huiduiți și marginalizați de toată lumea... :( 

Dar nu apuc să-mi revin bine din încăierare și din gânduri, că urmează partea a doua în care mami îmi solicită prezența înapoi în toaleta buclucașă. Păi atât îi trebuie nemulțumitei căreia i se întunecă pe loc privirea când mă vede că dau pe ușă. Vine glonț la mine și începe altă variantă:
-Ați văzut, domnișoară? Colega mea nu face nimic! Vă spun, nu face cât fac eu! Îi las oglinda curată lună, îi adun frumos hârtiile din coșul de gunoi din fiecare WC și ea nimic. Ni-mic! Eu acum abia am intrat în tură, dar știți ceva? Nu mai fac nici eu nimic! Poa' să vină șefu' și să-mi zică el ce o vrea, eu mă p*ș pe colega mea! Și gata că m-am săturat!

Efectiv am crezut că nu mai nimeresc odată ușa să ies din infern :))

17 iulie 2017

Paulo Coelho

"I think it's important to realize you can miss something, but still don't want it back."

16 iulie 2017

în Anina

15 iulie 2017

Nëntori

13 iulie 2017

my family ❤

Surpriză pentru Adriana:
-Pune-ți asta pe cap și suflă în lumânare :))
lma, Adry :)
sărbătoriții din iulie :)
așa reacționează Loys atunci când vrei să 
îi scurtezi plimbarea cu hidrobicicleta :))