25 aprilie 2018

Buni

Ieri a fost ziua ei. A împlinit 82 de ani. De câțiva ani mi se strânge inima. Dac-o fi ăsta ultimul an în care o mai am?... Un fior rece mă trece repede pe șira spinării și continui să o pieptăn. Ea stă cuminte pe scaunul de lemn și îmi așteaptă degetele să se plimbe în părul ei. E alb, e atât de alb că-mi pare că o zână bună a intrat pe furiș pe geamul deschis și și-a scuturat bagheta magică tocmai peste capul ei. Foarfeca veche a bunicului deja mort scârție, iar părul ei, cândva odată prins în cozi împletite, acum ninge fără zgomot pe jos. 
Îmi amintesc serile de la sat în care eu abia învățasem să mă țin pe picioare și-n care ea cu mâini sigure își desfăcea baticul de pe cap și îl așeza cu grijă pe genunchi, lăsând să se coboare pe umerii ei arși de soare două frânghii mari și lungi de păr. Erau atât de lungi și de frumoase și-mi închipuiam că pot să mă cațăr pe ele ca să-i ajung mai usor la tâmple. Tâmplele ei... acum, după atâția și atâția ani, acum sunt mai ridate, mai obosite, mai albe și mai neînțelese.
Ea nu știe, dar îi urmăresc vena dreaptă de la gât cum i se zbate ușor atunci când îmi vorbește. De ce i s-o fi zbătând? De dor? De tristețe? De amurgul vieții? Mâinile ei îmbătrânite și prea muncite arătă ca niște urme de ape învolburate care au fost atunci... și s-au scurs abia acum. Urme ale vieții și ale durerii. Pământ lucrat la nesfârșit cu umezeala frunții și două fete crescute cu drag, apoi 4 nepoate... eu.  Nu pot să scriu despre ea fără să plâng. Viața mea a început lângă picioarele ei, lângă fusta ei de care mă agățam cu încăpățânare și nu, nu pot să mă gândesc cum îmi va fi sufletul când nu o să mai am de cine să mă agăț.
O spăl ușor, ea stă tot pe scaun. Îi mângâi spatele cumva aplecat de chinurile prin care a trecut. Am o aluniță pe spate exact în locul în care o are și ea. Rămâne cuminte și se roagă cu voce tare. Se roagă pentru mine și mie mi se sfâșie inima. Când fetița a devenit femeie și când bunica a rămas bătrână? Mi-e greu să văd acum trupul micșorat și plăpând, el odată muntele imens la care fugeam să mă ascund când îmi era rău... Picioarele îi tremură necontenit pe scaun și uneori nici măcar nu poate auzi ce încerc să îi spun. Mă aplec ușor la urechea ei, la fel cum odată se apleca ea la a mea ca să-mi spună povești când nu voiam să adorm. Ce lume îndepărtată cu zmei și prințese, cu prinți și dealuri, păduri și vrăjitoare... E ca și cum altcineva mi-a trăit viața și acum mi-o aud povestită a doua oară... Mi-e tare cunoscută, sunt eu și ea acolo, dar mi-e așa departe...
-Iarăși mi-am uitat prosopul! și râde ca un copil. Eu mă întorc și fug repede către dulap, îl deschid neîndemânatic și întind mâna după primul prosop, dar... sunt la Var. Ea e de mult timp în grădină, îmi spusese cu o seară înainte să nu mă sperii dac-am să deschid ochii dimineață și-am să fiu singură in cămăruță. Mă dau jos din pat încă moleșită de somnul legănat de foșnetul frunzelor de nuc de peste drum și cu pași micuți mă îndrept în fața dulapului mare și negru care m-a fascinat de cum intram în încăpere. Îl deschid cu ochii minții ca atunci și mă așez mirată în fața lui. Are vreo 4 rafuri si pe fiecare sunt așezate lucruri. Pocale, îl văd pe cel alb cu flori albastre în care vom turna mai târziu apă rece de la fântâna ce e săpată la câteva case mai jos de a noastră, cătrânțele ei, poalele, cârpele, niște gheme de ață, câteva haine de-ale mele... Mereu deschideam dulapul ăla și mă uitam la el. Acum se află în coridorul celălalt al casei, dar nu-l mai recunosc. Stau în fața unui dulap galben, mult mai mic, plin doar de prosoape. Mă grăbesc să îi învălui capul cu părul tuns băiețeste și ea exclamă fericită:
-Andra mea, tu ești îngerul meu! După tine vin toate bucuriile mele...
O văd aplecată în grădină, o văd gătind ou cu ardei și ceapă în tigaia neagră de fum, o aud spunându-mi basme, o chem lângă mine când am dureri. Nu pot separa Varul de ea și nici pe mine de ființa ei. Unde a existat ea odată am fost și eu. În râul în care păzeam rațele sau umblam după pești, în casa veche cu cămara misterioasă și nucul de lângă pod, pe verandă, la vatra focului lângă mâncarea pentru porci aruncată în căldarea ce mereu mă speria fiindcă o asociam cu căldarea pentru descântece ale vreunei vrajitoare, lângă mărul din grădina peste ale cărui crengi groase ea arunca lanțuri ca să ne facă leagăn, în trifoiul verde unde mi-am pierdut pantoful roșu de lac cu care mă duceam la biserică, lângă fântâna din curte cu apă rece de la Muma, lângă grajd, lângă lătratul lui Blecky, lângă cuină... Cum să explic cuiva care nu a fost acolo cât înseamnă pentru mine mirosul ei? Și mâinile ei?
Își așează mâna pe spatele meu atunci când mă aplec să o șterg pe picioare. Se simte rușinată și neputincioasă. O îmbrac ca pe un copilaș. De fapt, o îmbrac exact cum mă îmbrăca ea pe mine când eram doar un omuleț cu fața murdară și hainele pătate de noroi. Se uită în ochii mei și văd că e obosită. E mândră că am rămas lângă ea, dar e atât de obosită... Suferă și are dureri mari. Și niciodată nu se plânge de ele așa cum ar trebui. Uneori e atât de tăcută, încât uităm cu toții că suferă. Ne trăim liniștiți mai departe viețile noastre și ea nu spune nimic, doar un zâmbet amar o mai scapă uneori în colțul gurii. Îi citesc ochii triști. Se uită fix la mine și parcă vor să-mi spună ceva, dar se opresc la timp. Eu încep să plâng și îi iau mâinile bătrâne în mâinile mele. Le sărut cu atâta dor de parcă ea nici n-ar fi acolo.
Mereu am impresia că acum e ultima oară când o spăl. Când o pup. Când o îmbrățișez. Când îi vorbesc. E ciudat cum tristețea asta dintre noi două acoperă nemilos poate ultima fericire de-a sta împreună. Mâine mă va aștepta la geam când voi ajunge pe strada ei, apoi în prag când voi intra în casă...
Unde voi fi eu când ea n-o mai fi? Unde?...

Niciun comentariu: