12 iulie 2018

"scrisoare de dragoste"

"Mă frământ, îmi pun tot felul de ipoteze, una mai năstrușnică decât cealaltă, dar degeaba: nu-mi dau seama ce s-a petrecut. Sunt frântă de trudă, cu oasele zdrobite, parcă m-ar fi schingiuit cineva. Nu, nu-i durere, nici oboseală fizică, sufletul mi-l simt bolnav. Mereu mi se pare că plutesc pe tărâmuri nepământești, într-un feroce neverosimil. Și, când mă trezesc, mă sperii de lume și iar fug departe, unde nu sunt oameni.
Mă mir că reusesc să aștern pe hârtie rândurile astea, probabil o fac mecanic. Habar n-am ceea ce scriu, dacă frazele sunt coerente și nu alandala, rod al unui creier istovit.
[...]
Și totuși, niciodată nu m-a stăpânit el așa de mult ca acum, când nu mai este. Nu mai este este un fel de a spune, fiindcă Ivar există, îl simt în mine, în sensibilitatea și gândurile mele, mai viu și actual ca oricând. Mă uit pe geam și, în loc să văd peisajul, îmi apare el, multiplicat în mii de înfățișări și culori. Chipul lui izvorăște mereu și din ființa mea, unde se află culcușul amintirilor noastre bune și rele, și retrăiesc fragmentar tot ce a fost și tot ce a fost are un farmec inedid, pentru că știu că de-acum n-o să mai fie nimic, de-acum încolo începe neantul."
Mihail Drumeș

Niciun comentariu: